N-am multe prietene bune. Le numar cam pe degetele de la o mana. Cred ca am mai declarat asta, dar nu imi pare rau sa o repet. Principiul e, ne-senzational, “putine, dar bune”. Si e ok asa, nu ma plang!
Acum… nu stiu cat de prietena buna sunt eu pentru ele. Ele ar trebui sa se stie care sunt, ca sunt si ca fac si eu ce pot. Uneori insuficient, recunosc! Banuiesc ca n-ar fi posibil ca cineva sa ma considere prietena buna si reciproca sa nu fie valabila, nu? Si cred ca si eu m-as prinde daca as sufoca pe cineva. Sper!!!
In fine, ideea e ca cel putin la capitolul declaratii stiu ca las de dorit. In afara de Arina, fata de care tot repet zi de zi, nu prea spun in general “te iubesc” sau expresii derivate/inrudite. Nu sunt genul care sa arunce cu complimente, laude, metafore sau banalitati. Cred ca cel mai bine ma exteriorizez prin fapte… si prin expresia fetei. Acolo se vede clar daca imi place sau nu ceva, daca imi convine sau nu un lucru. Cand chiar am de spus un lucru, il spun. Si, daca il spun, inseamna ca cel putin pe moment il cred. Dar asta nu inseamna ca, daca nu le spun prietenelor mele ce mult inseamna pentru mine, nu o cred… sau nu inseamna!
Nu stau prea bine nici la gesturi. Nu sunt pupacioasa, si cred ca Arina a luat asta de la mine. Nici nu prea iau lumea in brate. Nu dau pe dinafara nici in public, nici in privat cu mai nimic. Sunt mai degraba rezervata si precauta. Am incredere in prietenele mele, le vreau tot binele din lume, dar nu tin mortis sa le repet asta. Asa sunt eu construita. Le mai scriu lucruri dragute, le mai iau si peste picior… uneori nu le bag in seama cu zilele, alteori le consum o groaza de vreme cu lucruri de nimic. Mai cu calde, mai cu reci, mai cu toane, mai cu mofturi, mai cu reusite, mai cu esecuri suntem prin preajma unele pentru altele.
M-am apucat sa scriu confesiunea asta pentru ca am fost putin trasa de urechi mai zilele trecute ca nu ma manifest. Adevarul asta e. Si daca apreciez multe lucruri, am uneori probleme in a arata asta. Si stiu ca vizibil poate nu raspund pe masura dovezilor de afectiune ce mi se arata. Poate pentru ca mereu am avut asa o teama de a nu exagera sau a nu pica in penibil. Dar acum fie ce-o fi, ma risc! Le spun prietenelor mele ca le iubesc. Si sper ca stiu asta fara sa fie nevoie sa le numesc. Nu trebuie sa se indoiasca de asta si trebuie sa fie si convinse ca nu renunt usor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu