luni, 30 martie 2009

Earth Hour

Sambata, intre 20.30 si 21.30 am stins si eu lumina in semn ca imi pasa de Pamantul nostru.
Am auzit absolut intamplator de campania de promovare a Orei Pamantului care a cuprins si tara noastra. Am fost placut surprinsa sa constat ca Romania a stins lumina si a declarat astfel ca este alaturi de marii “constienti” ai lumii si a realizat despre cum poate deveni planeta noastra la un moment dat daca incetam sa o respectam.

Marturisesc cu rusine ca pana de curand nu m-a preocupat starea Pamantului pentru ca, incalzirea globala desi mediatizata nu este un rau imediat si de aici, cel putin in cazul meu, a generat o usoara nepasare.
Da, sincer nu prea mi-a pasat pana foarte de curand ca pana in 2050 (!) ursul polar precum si intreaga populatie din Alaska vor disparea. Mereu am spus ca nu este problema mea si ca o voi lasa pe seama copiilor si nepotilor mei, ca noi stim cum e viata grea pentru ca am trecut prin comunism si peste crize economice, asa ca sa se caleasca si ei, cum am facut-o si noi.
Dar sambata seara cand imi faceam un sandvis la lumina unei lumanari mi-am dat seama ca trebuie sa imi pese atat pentru mine cat si pentru copiii si nepotii mei. In definitiv, imi doresc ca in 2050 sa fiu in viata si in putere si sa le povestesc nepotilor de Ursul Fram ca de o realitate, nu doar ca de o amintire. Si as mai vrea sa vada si ei zapada pe timp de iarna si sa se bucure de ce am avut si noi parte odata si nu doar sa se minuneze de povestile unor batranei nostalgici.

Importante cladiri din Bucuresti au fost sambata in bezna si la fel si mica noastra garsoniera, pentru a fi solidari cu lumea si cu planeta ce inca ne mai suporta.

Sunt fericita ca, desi destul de tarziu, pana la urma am constientizat ca inca pot face ceva pentru Pamant pentru a fi in continuare caminul cald si primitor ce ne-a gazduit si pana acum si va indemn cu aceasta ocazie sa devenim mai constienti de viitorul nostru si al copiilor nostri si de ce nu, mai vigilenti.

joi, 26 martie 2009

Coditza

Cand eram mica aveam un catzel… negru si cretz. Il chema Coditza. Nu mi-l aduc aminte. Il stiu doar din poze. Nu stiu de unde il aveam, cit timp l-am avut... nu am decat o imagine a ceva comparabil cu mine ca dimensiuni pe vremea aia (cred ca aveam un an si ceva, poate 2). Ai mei mi-au povestit ca era prietenul meu. Asa ca mi l-am imaginat cum am vrut eu... ca personalitate zic – jucaus, smecher, istet, simpatic. Nu stiu daca atunci l-am iubit, dar de cind imi tot aduc aminte de el in mod sigur il ador. Poate pentru ca n-a putut sa ma dezamageasca niciodata (ar fi fost si culmea, nu?). Poate pentru ca e un simbol al copilariei mele perfecte. In fine, Coditza e “vinovatul” pentru faptul ca eu si in ziua de azi sint topita dupa catzei.
Azi mi-am adus aminte de Coditza. (Il cam neglijasem un pic in goana asta nebuna pe care n-o mai termin de citeva saptamini... si cu Toby care e foarte real mai ales cind ma trage de picioare). In autobuz am vazut copia lui fidela – un catzel negru si cu parul cret de nici nu i se vedeau ochii. A urcat cuminte tras in lesa de un domn putin mai in virsta si cauta un locsor in care sa se aseze. Spre ghinionul lui, a atins un alt domn. Subliniez – “atins”, nu latrat, nu miriit, incerca doar sa se aseze cumva. Se poate imagina ce a urmat, nu? Inceput de scandal: “ia-ti ciinele, nu e posibil, ce cauti cu el aici?” etc. Stapinul cirliontatului n-a mai zis nimic (eu nu stiu daca as fi fost in stare!). Incerca doar sa il tina departe. Pe de-o parte a fost bine ca nu si-au dat si altii cu parerea – probabil ar fi urmat un taraboi monstru. Pe de alta parte, chiar mi se facuse drag de ala mic. Era super simpatic si chiar cuminte (si daca nici eu nu stiu ce-i ala ciine zapacit!!) A ramas nemiscat la picioarele stapinului. Ce stia el pina la urma de rautate? Ce sa inteleaga din haosul asta care ne inconjoara si care transforma oamenii in brute egoiste? Si mai bine de el ca nu a inteles. Pentru ca nici eu nu am inteles de ce unii oameni sunt asa. N-am inteles de exemplu de ce n-a facut nimeni scandal ca la celebra statie APACA autobuzul s-a umplut de forte muncitoresti galagioase (nu am nimic impotriva celor care muncesc din greu, ci doar impotriva mirosurilor si a glumelor proaste spuse cu mindrie la adresa celor din jur care prefera sa se prefaca ca nu aud). Si la fel nu am inteles de ce nu a protestat nimeni la poluarea auditiva produsa de doua pustoaice, vopsite cu cite 2 kg de fard (cel putin) pe toata fata, obosite de truda de peste zi (normal ca primul lucru la urcare a fost sa gaseasca locuri sa se aseze) si care isi povesteau viata amoroasa in gura mare, incepind de fiecare data cu formula de alint “fa”. Si exemplele ar putea continua. Ma intrebam ce-as fi putut face. "Vecinului" din stinga ii urla muzica in casti, cel din dreapta motaia in picioare... si multi altii la fel ca ei. As fi putut sa cobor si s-o iau pe jos... sa nu-i mai vad si sa nu-i mai aud. Si cam atit...

marți, 24 martie 2009

Fara nume

Intr-unul din momentele mele de despicat firul in 14 (momente care sint la ordinea zilei pentru ca, dupa cum spune al meu sot, “despicarea firului in 14” e ca aerul pentru mine) stateam si ma gindeam la ce mai inseamna in ziua de azi sa ai prieteni. Stateam drept si judecam strimb… pentru ca nu prea inteleg nici eu unde vreau sa ajung cu asta. Nu mi-a trecut prin cap sa fac un sondaj de opinie (ce rost ar avea?!), nici nu am vreun prieten de care sa ma pling, imi reprosez ca eu nu sint o prietena buna, dar recunosc ca m-am cam resemnat sa am defectul asta.
Nu am fost niciodata populara. In liceu eram retrasa si complet neinteresanta (intr-o clasa cu vreo 40 de fete era si greu sa ies in fata). Desi e cumva ciudat ca imi aduc aminte si numele colegilor de la gradinita, nu am nici o prietena de cind eram mica, nu am prietene din scoala (nici macar din facultate), am tot trecut dintr-o gasca in alta si se pare ca, in afara de multe amintiri frumoase, nu prea am pastrat nimic… sau, mai corect spus, pe nimeni.
Am incercat in ultimii ani sa mai dreg busuiocul ca sa zic asa. Habar n-am daca am reusit mare lucru. Adica invidiez genul ala de prietene care vorbesc in fiecare zi macar la telefon si cite o ora fara sa aiba ceva anume de spus, dar nu am fost niciodata in stare sa fac la fel - din pacate urasc telefonul. Desi am simt de observatie, nu am prea gasit niciodata calea sa si exprim ceea ce observ. Poate de-asta am si facut-o de multe ori lata fara sa-mi dau seama – lucrurile nespuse lasa loc de multe interpretari. Uneori pare un paradox ca oamenii nu au timp sa vorbeasca, dar au timp sa interpreteze… sau poate pentru ca nu au timp, interpreteaza si iau de buna prima varianta care le vine la indemina… nici eu nu mai stiu. Ce altceva?! Ceva imaginatie am, dar nu am simtul umorului. Adica tin minte toate datele de nastere, rareori uit sa spun un “la multi ani”, dar nu stiu sa spun bancuri… nici macar nu le tin minte, nu stiu sa fiu sociabila si poate de-asta imi fac prieteni greu. Mi se pare ca sint plictisitoare, dar nu-mi place sa stau singura. Dimpotriva, imi place sa ies, sa ma intilnesc cu oameni, sa aud povesti… sint o foarte buna ascultatoare, dar cind indraznesc sa deschid gura si sa spun ceva, mi se pare ca vocea mea in sine suna aiurea.
Si uite asa ajung sa scriu. Tot prostii (nici macar pe mine nu cred ca ma mai ajuta sa descriu cum sint si cum nu), dar macar cu mai mult curaj. Si de fapt nu scriu despre prietenie in general, scriu despre frustrarile mele pe tema asta – ca poate am vrut sa fac un lucru bun, dar lucrul acela a fost inteles pe dos, ca la un moment dat am vrut sa leg o prietenie si am ajuns sa par probabil insistenta si ciudata, ca am vrut sa arat ca-mi pasa si cuvintele mele au fost prea seci, ca am vrut sa exprim recunostinta si apreciere si n-am reusit decit sa fiu stingace. Si cam atit. Daca as fi scris o carte despre asta, as fi scris-o probabil cu o dedicatie pentru persoanele pe care nu am reusit sa mi le apropii nu pentru ca nu as fi vrut, ci pentru ca nu m-am descurcat. (Am inceput sa scriu cu senzatia ca acuz, dar de fapt ma scuz. :)))

sâmbătă, 7 martie 2009

Baba MEA si ziua NOASTRA


In ciuda previziunilor meteo, astazi, 7 MARTIE, nu este o zi atat de nesuferita.
Si nici nu ar trebui sa fie astfel, din cel putin doua motive:
1. Este “baba” mea;
2. Este una dintre cele mai asteptate zile din an pentru ceea ce inseamna pentru noi, si anume “ziua noastra” sau in traducere libera aniversarea zilei (desi era in miez de noapte) cand ne-am cunoscut. Era ca si azi, o zi de sambata, eu o rockerita zapacita si el atat de altfel decat restul si atat de al meu din ziua aceea … sau poate dintotdeauna.
Ei bine, astazi, implinim inca un an de iubire, complicitate si intelegere, inca un an pentru care am luptat si am iesit invingatori. Poate mai mult decat orice alta aniversare ma bucura aceasta zi pentru ca am avut norocul sa cunosc un om care sa imi schimbe existenta, care m-a invatat lucruri frumoase, dintre care cel mai important este acela sa il iubesc.

Ma gandesc ce frumos ar fi sa notam intr-o agenda ziua in care cunoastem o persoana si daca acea persoana se dovedeste a deveni un prieten, un iubit sau pur si simplu un om deosebit sa sarbatorim an de an acea zi fericita!

Si cu cat ar fi mai multe astfel de zile, cu atat ar trebui sa ne socotim mai norocosi, pentru ca ce e mai frumos pe lume decat sa te lauzi cu locurile pe care le-ai vazut si oamenii minunati pe care i-ai cunoscut in viata!

marți, 3 martie 2009

MARTISHORUL sau cine sa le mai inteleaga pe femei

Aseara imi tremurau mainile pe cheie in incercarea de a intra in casa …
In acelasi timp imi faceam training cum sa fac fata unei eventuale deceptii (cu circumstantele atenuante de rigoare) … daca dupa usa nu ma astepta nimic … Am intrat timid in hol si mi-am aruncat privirea cu teama spre masuta din sufragerie… si da, era acolo, ma astepta, ca semn de primavara si de iubire, buchetul meu de trandafiri rosii asezat cu grija in vaza preferata!
Desi ma incurajasem ca nu imi doresc o atentie de martisor, ca nu am nevoie de nimic, ca imi pot cumpara oricand singura orice doresc si ca florile din perioada asta sunt la super pret si nu se merita “investitia”, asteptam …
Si ma intreb atunci, cum sa ne mai inteleaga cineva (barbatii in speta) daca noi sustinem sus si tare ca nu avem nevoie de cadouri, de flori, de atentii sau traditii si de fapt asteptam in taina sa se intample contrariul…
Asa ca am reflectat mai bine asupra situatiei si voi declara acum pentru opozabilitate ca iubesc Martishorul si 8 Martie si toate sarbatorile de acest gen pentru ca imi place sa primesc flori si/sau cadouri! Si daca nu as primi macar o floricica as fi tare dezamagita, oricat as incerca sa disimulez :) …
Si cred ca vorbesc acum pentru toate doamnele si domnisoarele, deci cine are urechi de auzit sa auda!

Va doresc o primavara minunata tuturor!

PS: Si ii multumesc sotului meu pentru toate cadourile si surprizele pe care mi le face cu sau fara ocazie!