marți, 25 august 2009

Pantofii Gucci

Astazi m-am indragostit de o pereche de pantofi. Gucci. Bej, decupati in fata, talpa platforma, cu emblema firmei tronand discret si totusi usor ostentativ, pret redus. Puteai sa ii convertesti ca accesoriu la orice tip de tinuta de la office la smart casual si la cea de club. Erau ceea ce imi place sa numesc “perfectiunea intruchipata”.
Povestea lor este insa una trista. Persoana care si-i cumparase in vremurile bune cand probabil 600 de USD nu reprezentau mare lucru si care nici macar nu apucase sa ii poarte, a trebuit sa ia decizia sa ii “faca bani”, probabil din motive obiective. Nu ii cunosc identitatea asa ca pot fabula pe aceasta tema in speranta ca ma voi apropia de realitate. Probabil posesoarea este o mica vedeta locala, ajunsa la stramtoare in aceasta perioada pe care cu totii am convenit sa o numim de criza. Aceasta superba pereche de pantofi era insotita si de alte surate, curele YSL, poseta de la Miu Miu si multe alte accesorii de la Gucci. Am tras concluzia de aici ca pantofii aceia nu aparusera in viata ei pur si simplu intamplator. Ii cautase, ii ravnise si ii achizitionase din dragoste de frumos. Acum insa toate aceste frumuseti trebuiau sa redevina o mica comoara. Incerc sa imi inchipui cata tristete a fost in sufletul ei cand i-au parasit dressing-ul pornind in cautarea unei noi stapane.
Se stie prea bine ca oamenii trebuie sa renunte in viata la lucruri mai importante decat niste accesorii, dar pana la urma fiecare consideram ca ceea ce ni se intampla noua in particular este cea mai mare tragedie posibila. Nu vreau sa par superficiala vorbind despre o simpla pereche de pantofi, chiar si de firma, in conditiile in care omenirea se confrunta cu probleme mai importante (pe care probabil le voi dezbate cu alta ocazie), dar vreau sa subliniez ca pentru o femeie lucrurile frumoase conteaza si tare mi-as dori ca orice femeie sa isi permita, macar o data in viata o astfel de pereche de pantofi care sa o faca mai frumoasa, mai eleganta, mai sexy, care sa urle la fiecare pas de feminitate.
Deci nu pot fi acuzata ca imi plac lucrurile frumoase. Trebuie sa fie ceva genetic fata de care nu ne putem impotrivi!
Nu sunt o victima a modei dar voi astepta cu nerabdare momentul cand voi patrunde intr-un magazin al brandului Jimmy Choo (care din fericire nu este un nume de produse chinezesti pe care sa le gasesti la vreo piata in Bucuresti, ci este vorba de un creator de origine malaeziana, scolit in UK, iubit si preciat in intreaga lume). Marturisesc ca in fiecare calatorie in strainatate nu ratez magazinele H&M si orice alte marci pe care nu le gasim pe plaiurile romanesti, care imi ofera produse de calitate la un pret accesibil. Si ador reclama de la Heineken nu pentru frigiderul plin de bere ci pentru visul oricarei femei, un dressing generos. Cat despre haute couture as da orice (oricat?) pentru o rochie semnata Elie Saab sau Valentino. Pentru ca sunt frumoase si feminine. Imi amintesc cu drag prima lectie de stil. Am ramas muta in fata un vitrine, la Cannes, contempland un deux-piece Chanel. Era absolut superb, dar in calea dragostei noastre stateau vreo 4 mii de Euro …
Pentru toate acestea cred ca povestea pantofilor Gucci este una trista.
I-as fi adoptat cu siguranta dar s-a dovedit ca nu eram eu Cenusareasa pe care o cautau, dar sper din tot sufletul sa isi gaseasca stapana care sa ii puna in valoare, pentru ca merita!

joi, 13 august 2009

un gand...

increderea....daca ai prea multa, esti naiv, daca n-ai deloc esti pesimist si sumbru. cine stabileste granita, poti fi vreodata sigur ca n-ai sa te arzi, e bine sa traiesti cu marja de siguranta sau sa inchizi ochii si sa uiti un pic de ratiune?

increderea in oameni...nu e by defalut, se castiga cu greu. nu cer dovezi de loialitate sau corectitudine, dar cand exista le vad si le simt. prefer sa descoper oamenii, nu le acord girul maxim de la inceput...asa sunt, asa am invatat sa fiu.

increderea in mine... fragila, cu multa nevoie de atentie. oamenii cu suflet mare din jurul meu au crescut-o cu grija si de data asta a prins radacini puternice. se mai clatina uneori, dar stiu sigur ca nu se va mai prabusi niciodata.

increderea in frumos...am invatat-o de curand si-mi place. inseamna sa te bucuri ca e soare afara si sa crezi va fi cea mai frumoasa zi de pana acum, inseamna sa cazi cu rolele mai rau decat ti-ai imaginat vreodata si sa crezi totusi ca vei putea sa te dai la fel de bine ca piticii de 5 ani din parc, inseamna sa-ti fie frica de apa, dar sa te bagi cu capul la fund pentru ca vrei prea mult sa inoti cu pestii colorati, inseamna sa descoperi toate lucrurile astea la aproape 30 ani si sa nu simti ca ai pierdut timpul, ci ca ai toata viata inainte.

si pentru ca uneori binele e atat de mare, e indicat sa ai un suflet alaturi care sa mai preia din povara si eu am toata increderea ca l-am gasit.

Gura Humorului II

Sau mai corect ar fi fost sa spun "o buna parte a Moldovei" pentru ca am strabatut mai multe orase si foarte multe sate si cred ca zona am lasat-o neexplorata doar in foarte mica masura.
Ma opresc doar la cateva aspecte. Am ajuns in Iasi si nu am inceput tocmai bine pentru un turist. Adica am tras direct la Iulius Mall si nu am plecat de acolo fara 2 bluze, 2 rochite si o pereche de balerini. Asta e defect de capitala cred si greu poti sa te lasi de el pe oriunde te-ai duce. Sau am o scuza pentru ca imi trebuiau neaparat niste haine in care sa incap. :)))Am fost fericita cu aceste achizitii, insa sentimentul nu se compara cu cel pe care l-am avut cand am ajuns la Bojdeuca lui Creanga. Chiar are ceva de basm locul ala - casuta mica, obiectele din ea, mirosul specific si privelistea din jur. Imi veneau in minte franturi din randurile pe care le-am citit din Creanga in copilarie. Este incredibil cum cateva obiecte simple din lemn sunt in stare sa creeze o intreaga poveste. Mi-am adus aminte privindu-le ca probabil niciodata nu o sa mai am acel sentiment de siguranta si de bucurie de copil ca atunci cand stateam in patul de langa vatra al bunicilor mei si asteptam cu nerabdare mamaliga fierbinte pe care mamaie, cum ii spuneam eu, o taia cu firul de ata pe fundul mare de lemn si ne-o dadea la fiecare s-o mancam cu cel mai bun bors din cate au existat vreodata.
Cred ca m-am regasit mereu in copilaria lui Creanga, dar acum, vazand cu ochii mei locurile pe care le-a descris, imi dau seama ca am avut norocul sa prind si eu crampeie ale vietii asteia si nu as schimba amintirile pe care le am cu nici un alt fel de copilarie. Am fost chiar fericita fara jocuri pe calculator, fara filme 3D,fara skateboard sau gadget-uri.
Revenind la Moldova in ansamblu, mi-a mai atras atentia ceva - procentul de fetze acre si plictisite e mult mai mic decat cel cu care sunt eu obisnuita in fiecare zi. Aproape ca nu stiam ce sa fac cu atata amabilitate si cu atata chef de vorba. Si sunt foarte gospodari oamenii astia. Chiar au grija de casa si gradina lor si, nu in ultimul rand, de oaspeti. Chiar n-as fi vrut sa ma mai intorc de acolo... cel putin deocamdata.
A, si ca sa raspund unor carcotasi... :))) Drumul este foarte bun, au fost portiuni in care am putut merge chiar cu 130 km/h si in week-end si in cursul saptamanii. Iar cu ajutorul unui detector, radarele chiar nu sunt o problema. Chiar merita sa faci drumul!

miercuri, 12 august 2009

VREAU

Sa vad Pleiadele.
Sa plec intr-un safari fotografic.
Sa merg desculta.
Sa slabesc 5 kilograme.
Sa invat sa fac ciorba.
Sa fac sport.
Sa ma plimb prin lumea larga.
Sa vizitez muzeele Bucurestiului.
Sa dansez.
Sa am inspiratie ca sa termin cartea.
Sa imi deschid o cafenea.
Sa castig la loto (minim 1 milion de Euro).
Sa imi pot permite un Klimt.
Sa am mai mult curaj.
Sa fac un curs de design interior.
Sa am o casa la munte si un apartament la mare.
Sa vina Aerosmith in concert.
Sa am o emisiune la radio.
Sa traiesc frumos.
S.a.m.d.

luni, 10 august 2009

"Daca vrei"

Cam de cand a ajuns la noi televiziunea prin cablu, am dezvoltat o placere deosebita sa ma uit la spoturile de publicitate, in special la cele promovate de posturile straine.
Prefer de o mie de ori sa ma uit la un calup publicitar decat la stiri pentru ca in definitiv, vreau, nu vreau, sunt un consumator si doresc sa fiu la curent cu noutatile privind produsele si serviciile de la noi si de la ei. Este foarte interesant, daca ai stat vreodata sa observi, cum fiecare popor are un stil aparte de a face publicitate, stil care il reprezinta si il caracterizeaza pe deplin.
Nu vreau sa se creada ca sunt acel gen de consumator care ar cumpara absolut orice pentru simplul motiv ca a vazut reclama la tv. Nu este asa. Imi place publicitatea in primul rand pentru a observa maiestria celor care realizeaza acel clip si apoi pentru ca imi place sa fiu informata pentru a-mi oferi posibilitatea de a alege.
Dar aceasta nu se doreste a fi pana la urma o alocutiune privind publicitatea ci o poveste despre un cantec ce imi place mult, desi nu pot spune ca este genul pe care il ascult in general, dar pur si simplu imi face mare placere sa il pun pe replay all day long.
Este vorba de un cantec descoperit datorita unei reclame la un produs promovat de o banca. Imi plac reclamele promovate de aceasta banca, in special pentru muzica ce insoteste imaginea si mesajul. Terorizati fiind de manele si muzica comerciala uitam ca si noi avem melodii foarte frumoase.
Si uite asa, desi nu ne incadram in programul “Prima Casa” am descoperit o trupa de pe la noi numita “Celelalte cuvinte” si o melodie cu accente folk care nu este altceva decat un mesaj de dragoste - “Daca vrei”.
De fiecare data cand o ascult imi vine sa scriu, ma inspira si parca imi vine sa incep un comentariu cum faceam la orele de literatura cand incercam sa aflam ce a urmarit autorul.
“Daca vrei” este un cantec de dragoste, o dragoste ce trebuie inteleasa atat ca si comuniune intre doua suflete cat si ca posibilitatea ca fiecare dintre cei doi sa aiba libertatea de a se exprima in mod individual, pentru ca dragostea nu este o colivie aurita ci este spirit, este libertate de exprimare, este altruism si cel mai frumos compromis pe care il poti face in viata (parerea mea).
Imi place acest cantec si marturisesc cu invidie ca as vrut sa imi vina mie ideea sa scriu aceste versuri pentru ca am credinta ca ajungi sa fii robit de omul pe care il iubesti si cu care ajungi sa iti petreci fiecare secunda pentru ca Acel om te uimeste prin ceea ce este, ce face si ce reprezinta pentru tine!

miercuri, 5 august 2009

Fara final

Nu-mi plac magazinele cu lucruri vechi… nu-mi plac lucrurile vechi în general. Poate pentru că sunt pline de amintiri… martore ale unor trăiri intense, încărcate de parfumul greoi al unor poveşti care, deşi frumoase poate, sufocă prin permanenta conştientizare a faptului că nu mai contează de fapt, că timpul s-a scurs, povestea în sine şi-a avut finalul, iar evocarea ei nu poate aduce decât melancolie…
Fug de melancolie… Poate unii găsesc forţa să meargă mai departe folosindu-se de amintiri. Pentru mine chiar şi amintirile bune şi frumoase sunt triste şi cumva prea dureroase, iar mintea mea refuză cu încăpăţânare să le aducă în prezent. Şi totuşi… să fi fost melancolia cea care m-a împins de la spate să intru în magazinul acela cu lucruri vechi?! Pur şi simplu… mergeam fără să văd pe unde, alergam un gând probabil, un gând care nu-mi dădea pace… poate tocmai pentru că nu reuşeam să îl ajung… poate pentru că într-un fel căutam ceva şi nici măcar nu îmi dădeam seama ce… poate pentru că erau prea mulţi oameni zorind şi ei prinşi în gânduri pe străduţa aceea mult prea mică ca să îi încapă pe toţi… Am intrat instinctiv în magazin, genul acela de magazin ticsit cu tot feluri de lucruri care poate nici nu îşi au locul unul lângă celălalt, rupte din mai multe vieţi şi aduse impreună printr-o simplă ironie a sorţii. Fiecare colţişor era ocupat - ba un scrin vechi, ba o vază în culori puţin şterse de vreme, o măsuţă pe care poate cineva cândva îşi scria scrisorile plângând lacrmi amare, obiecte mici sau voluminoase, multe – multe, dar aşa de diferite. Le vedeam pe toate şi nu mă puteam opri asupra unuia singur… eu, adepta lucrurilor abstracte, prea moderne, asimetrice sau ciudate, îmi doream acum doar să mai privesc puţin lucrurile astea atât de clasice şi parcă atât de serioase. Speram să nu apară nimeni să strice vraja care parcă mă cuprinsese. Pentru că nu căutam ceva anume şi poate că de fapt nu doream chiar nimic… poate doar voiam să descopăr ceva singură, poate mă gândeam să mă opresc la un singur obiect într-un final şi să îmi folosesc imaginaţia încercând să creez povestea din spatele lui.
Simţeam prezenţa cuiva… m-am întors şi am văzut la o masă chipul concentrat al unui bătrân care picta ceva. Nu ştiu dacă el simţea că e privit… aş fi vrut să plec înainte să spună ceva pentru că mi se părea prea absorbit de ceea ce făcea… dar era totuşi şi ceva care mă ţinea pe loc… M-am apropiat de masă… era genul acela de moment în care reacţionezi într-un fel pe care nici tu măcar nu ţi-l poţi explica, în care picioarele merg singure într-un anume sens, iar tu nu ştii încotro mergi şi de ce decât după ce ai ajuns şi ai descoperit ceva cu totul şi cu totul neaşteptat.
Bătrânul picta o mască. Masca era pe jumătate albă… iar el trăgea cu mare atenţie o linie roşie pe unul dintre obraji, iar chipul lui era atât de încordat de parcă de felul cum ieşea linia aceea ar fi depins o mare piatră luată de pe suflet. Am rămas aşa preţ de câteva minute, n-aş putea spune câte… el cu linia lui care parcă totuşi nu ieşea cum ar fi trebuit, eu privindu-l. Ceva mă fascina şi nu mă lăsa să plec… poate eram curioasă să văd ce iese, poate mă reţinea chiar faptul că nu îmi dădeam seama dacă simte că sunt acolo sau nu… nu voiam să plec pur şi simplu ca să mă întreb după aceea ce am căutat de fapt acolo şi dacă o simplă întâmplare de genul acesta ar putea avea un rost pentru mine sau nu. Aş fi întrebat ceva, dar nici asta nu mă înduram să fac. Mi se părea ca un cuvânt poate l-ar fi trezit brusc din starea lui specială şi ar fi stricat tot ceea ce reuşise să dobândească până atunci.
Mă uitam la mască… la liniile deja desenate, la cele 2-3 câteva culori care încercau să îi dea viaţă... M-am surprins gândindu-mă unde şi cum trebuia să fie următoarea linie… o vedeam în minte… i-aş fi schimbat culoarea. I-am anticipat mişcarea cu doar 2 secunde… a schimbat culoarea într-adevăr, dar linia nu s-a terminat acolo unde aş fi terminat-o eu… A dus-o puţin mai în sus şi a terminat-o cu o buclă. Nu ştiu dacă pentru el asta avea un sens anume, poate doar a facut-o pur şi simplu fără să gândească sau pentru ca i s-a părut că aşa dă mai bine. Da, arăta bine… dar parcă totuşi mă mai gândeam şi la cealaltă opţiune, la cum ar fi arătat dacă o desena aşa cum mi-am imaginat-o eu. Era ca un joc deja şi nu mă puteam rupe din el. Simţeam nevoia sa îi iau pensula din mână şi să desenez şi eu o linie… Niciodată nu am avut talent la desen şi simţeam o ciudă inexplicablă pentru că simţeam nevoia de data asta să fac măcar o linie cu mâna mea.
Am dat să spun ceva şi chiar atunci s-a oprit bătrânul… s-a uitat la mine de parcă ar fi fost de mult obişnuit cu mine si mi-a spus doar “Uneori îmi ia şi câteva zile să termin.” Era clar că era vorba de desenul la care lucra. N-am prea înţeles însă de ce câteva zile pentru câteva linii şi bucle trase la întâmplare pe un chip alb făcut din ghips probabil… nu părea un lucru care să necesite atât de mult efort… N-am apucat să spun nimic… de fapt cred că ar fi sunat şi prostesc să întreb de ce… dar nici nu aş fi vrut să creadă că nu sunt interesată. S-a ridicat de pe scaun şi s-a dus undeva în spatele camerei. A început să caute ceva într-o cutie… Stătea cu spatele şi nu îmi lăsa o cale să văd la ce se uită. Mi-am putut da seama însă că nu era prea mulţumit de ceea ce găsea. Preţ de câteva minute s-a tot aplecat asupra cutiei scoţând pe rând câte un obiect pe care îl analiza, punându-l repede nemulţumit la loc. Părea gata să renunţe şi dintr-o dată o uşoară schimbare a feţei mi-a dat de înţeles că i s-a arătat totuşi o soluţie. A ieşit printr-o uşa mică pe care eu nici măcar n-o observasem. Era parcă atât de mult parte din décor, încât şi dacă aş fi obervat-o, cred că tot nu mi-aş fi putut închipui că cineva ar putea trece prin ea. S-a întors după alte câteva minute, nu multe totuşi şi mi-a întins… o mască albă, complet albă. Era destul de mică, poate cât palma mea. M-am uitat la el si n-am înţeles ce voia de fapt. Am luat-o şi mă pregăteam sa-l întreb. Mi-a spus însă el înainte “Ia-o şi picteaz-o! O să te ajute… doar să nu te grăbeşti şi să ai grijă să pui suflet.” Atât! Şi s-a întors la masca lui… la fel de concentrat, la fel de departe în lumea lui de parcă deja uitase că sunt sau că am fost vreodată acolo.
Oare trebuia să îi las ceva bani pentru ea?! Oare dacă îi mulţumeam, m-ar fi auzit?! Am ieşit din magazin cu masca în mână, incapabilă să realizez dacă am visat sau nu… aveam totuşi masca în mână… dar poate că nu mă trezisem încă… Am ajuns acasă şi am pus masca pe masă… am lasat-o acolo. Mă străduiam să nu mă gândesc la ea, să îmi continuu rutina zilnică prefăcându-mă că e doar un obiect care zace acolo de multă vreme si căruia nu trebuie să îi acord nici o atenţie. Îi mai aruncam din când în când câte o privire ce se voia întâmplătoare… cred că voiam de fapt să mă conving de fiecare dată din nou că există şi că ceea ce se întâmplase era real. Ce era să fac cu ea?! Nu aveam nici măcar o pensulă, nu aveam culori şi mi se părea fără rost să dau fuga să cumpăr. Şi s-o fi pictat, ar fi avut oare după vreo importanţă?! Aş fi putut să o duc bătrânului… dar dacă nu ieşea cum trebuie?!
Am lăsat-o acolo câteva zile. Nu-mi plăcea aşa albă… era complet inexpresivă… uneori mă uitam la ea şi o desenam în minte… prindea diferite contururi şi n-aş fi putut să spun care dintre ele ar fi fost mai reuşit. Era evident însă că mă preocupa şi că începuse să aibă o amprentă asupra vieţii mele… Era ca şi cum seara desenam imaginar pe ea, prin diferite linii şi culori, ceea ce mi se întâmplase peste zi, parcă în ea reflectam gândurile şi frământările cu care mă luptasem până în momentul de dinainte să ajung acasă. Poate că de fapt de-asta nu începeam niciodată să o desenez – poate îmi era teamă că a doua zi m-aş fi trezit că aş fi facut-o altfel. Era ca şi în viaţă… dacă faci la un moment dat ceva, chiar dacă ţi se pare şi singurul lucru pe care îl ai bun de făcut, şi apoi te trezeşti într-o zi că nu aşa trebuia să iasă, că totuşi ai fi vrut altceva sau să o fi luat pe alt drum?! Nu cred în regrete… nu îşi au rostul… dar e dureros şi frustrant să îţi dai seama că… te trezeşti când e prea târziu. Dacă luam decizia greşită… probabil că într-un fel sau altul aş fi învăţat să accept că aşa a fost să fie… dar cum aş fi făcut să nu îmi pară rău, cum aş fi făcut să nu mă mint că mi-aş fi dorit un alt final?!
M-am trezit într-o dimineaţă şi m-am dus să cumpăr culori. Simţeam nevoia să încep de undeva… sau mai degrabă să termin. Şi dacă nu avea să iasă ceea ce trebuie, măcar era o încercare, un risc asumat… trebuia să fac ceva măcar şi nu să trăiesc la infinit cu teama că poate nu fac ceea ce trebuie. Dacă însăşi faptul că aşteptam prea mult să găsesc calea corectă m-ar fi dus în punctul în care era totuşi prea târziu?!
M-am întors acasă şi m-am apucat imediat de treabă de parcă toate zilele de aşteptare îmi dădeau acum forţă şi energie. Am ales albastrul… am inceput cu partea de sus… Nu aveam nici o schiţă şi nici o idée despre cum urma să arate la final. Am tras o linie… a ieşit prea subţire şi m-am hotarât să o mai accentuez puţin. Mi-a ieşit mai groasă la un capăt şi am avut o mică emoţie. Era ok oare?! Da, era. Am rămas uitându-mă la ea. Nu eram sigură dacă îmi transmite sau nu ceva. Am început o alta… tot albastră… şi după ea am mai tras una ceva mai departe. Pareau haotice… nu se legau, nu se intersectau. Lucra subconştientul meu sau erau pur şi simplu întâmplătoare?! M-am oprit. Nu mai voiam să continuu. Iar nu eram sigură de ceea ce voiam să iasă.
Am lasat-o aşa două sau trei zile. Am început să mă gândesc la ceea ce îmi spusese bătrânul. Da, acum înţelegeam de ce îi lua uneori şi câteva zile să o termine. Şi totuşi el desenase probabil mai multe. Eu desenam una singură şi parcă de ea depindea totul. Nu mă grăbeam. Da, uneori aş fi vrut să o termin mai repede să văd ce simt la final, dar alteori îmi era teamă că finalul ar fi fost chiar final şi că din cauza lui n-aş mai fi putut avea niciodată anumite senzaţii înapoi. E ciudat! Uneori aleg alţii pentru tine şi tu te simţi neputincios pentru că nu poţi face nimic ca ceea ce aleg ei să fie bine şi pentru tine. Alteori alegerea trebuie să o faci tu şi responsabilitatea care îţi revine e apăsătoare.
Am terminat-o după aproape o lună. În albastru, negru şi argintiu pe trei sferturi din suprafaţă. Restul a rămas alb… poate am lăsat totuşi un spaţiu pentru mai târziu, pentru un alt final dacă m-aş fi răzgândit. Am mai lăsat loc unei şanse… poate cine ştie… aş fi ajuns într-o zi la concluzia că mai vreau să trag o linie în viaţa ei. Îmi plăcea. Nu era ieşită din comun… cum nici eu nu sint de fapt. Dar mă atrăgea… îmi plăcea să o privesc. Am agăţat-o pe un perete… devenea punctul de atracţie al camerei. Ciudat era că nu reuşeam încă să o definesc. Era terminată, lăsa posibilităţi de interpretare, dar nu găseam cuvântul care să o caracterizeze. Era ceva misterios în ea… era puţin rece poate pentru că albastrul închis şi negrul o închideau oarecum. Dar care îi era totuşi esenţa?! N-aş fi putut să spun că e tristă… nu era, deşi nici veselă în nici un caz. Era un chip liniştit, nu trist, nu frământat… era resemnat, împăcat… era melancolic… da, asta era… era melancolic.

Senzatii tari!

Ti se intampla uneori sa ai nervi… pur si simplu. Poate pentru ca ai avut o zi proasta, poate pentru ca te-ai trezit cu “dumnealui” in sus inca de la 6.30 dimineata, poate pentru ca prima cafea pe care ai baut-o a fost cam apa chioara... sau pur si simplu pentru ca in anumite momente emisferele tale cerebrale dau eroare (sau, dupa cum spune un coleg de-al meu, dau “gherle”).
Nu e un capat de lume... ni se intampla tuturor. Problemele apar insa de la felul in care te manifesti intr-o astfel de imprejurare. Unii devin morocanosi si se retrag in carapacea lor. Dar cei mai multi (cred!) prefera sa ii faca si pe ceilalti partasi la nemultumirile lor. Pana la urma nu se spune ca e mai bine sa te descarci decat sa tii in tine si sa acumulezi tot felul de frustrari si animozitati? Si asa incepi sa tipi, sa urli, sa arunci cuvinte grele, sa iei in bataia focului primul obiect sau, mai grav, prima persoana care iti iese in cale. Peretele e de vina ca sta in drumul tau... ai putea sa il inveti minte si sa ii dai un pumn zdravan (mare atentie la cele de rigips!). Cainele trebuie sa se ascunda sa nu care cumva sa ia vreun sut. Masina de spalat trebuie sa se opreasca si sa iti dea imediat, curata, uscata si eventual si calcata, perechea de pantaloni pe care a inghitit-o cu nici un sfert de ora inainte pentru ca tu pe aia o vrei si nu exista nimic altceva in toata casa cu care ai putea sa te imbraci. Si exemplele ar putea continua. Toata lumea e de vina, iar tu esti un suflet neinteles.
Se pare ca ne-am cam obisnuit sa dam vina pe stres, pe munca de dimineata pana seara si pe neajunsurile vietii de zi cu zi. Si atunci avem o scuza sa nu ne mai gandim la consecinte, ci pur si simplu sa dam cu bata-n balta ca si cum e un drept pe care il avem si pe care il putem folosi impotriva celor din jur. Doamne fereste sa te intalnesti pe la jumatatea drumului cu o persoana care e intr-o criza existentiala similara! Ma abtin sa fac o comparatie cu tzatzismele pe care le vedem in fiecare zi, sub o forma sau alta, la televizor. Slava Domnului nu am in jurul meu persoane de asemenea nivel. Si totusi... ce bine ar fi daca nu ne-am lasa asa in voia nervilor. Na ca tocmai fuse si cutremur! :)))

Metamorfoza orasului

Aseara am iesit la o plimbare pe bulevard, pe Unirii. Este plimbarea noastra obisnuita din serile de vara, pentru a face miscare si pentru a ne relaxa.
Ieri, cu aceasta ocazie, am avut insa si o surpriza placuta. Se intampla rar ca ceva bun sa te uimeasca in acest oras.
Totul era mai luminat, mai aerisit!
Nu este vorba de iluminatul public (destul de slabut de altfel) ci este vorba de sute de cabluri de fibra optica ce ocupau stalpii de pe bulevard si impanzeau atmosfera cu un aer sumbru si care acum disparusera.
Deodata se facuse lumina si cerul parea mai albastru si mai mare. Iti dadea senzatia de libertate.
Ca o paranteza de ordin tehnic, orasul incearca sa se adapteze normelor europene si s-a demarat in acest sens proiectul denumit NetCity care are ca scop ”ascunderea” cablurilor in subteran. Primul tronson cuprinde bulevardul Unirii. Proiecte similare urmeaza in orasele mari precum Timisoara sau Cluj.
In fine, revenind la bucuria de a vedea cerul in orasul betoanelor a.k.a Bucuresti, nu pot sa ma abtin sa nu aduc si o critica pentru ca orice bucurie nu tine atat de mult pe cat am dori. Daca the sky was the limit, atunci trotuarele devenisera acoperite de lesurile fibrelor, pentru ca cei care erau pusi sa le dea jos de pe stalpi probabil nu erau instruiti si/sau platiti ca se le adune imediat (sau vreodata?) in mod civilizat intr-un singur loc ca sa nu devina totul o cursa cu obstacole pentru pietoni si masini (pentru ca erau cabluri cazute si pe strada ...) ci pur si simplu au lasat totul la mana gravitatiei. Din nou te apuca tristetea sa vezi lipsa de grija si de respect fata de cetatean ... Treaba de mantuiala ne cam caracterizeaza ...
Uneori te intrebi ce rost mai are o bucurie daca iti este rapita atat de repede?
Plimbandu-ne de-a lungul bulevardului inspre Piata Alba Iulia mi-am mai revenit pentru ca am constatat ca au aparut si s-au inmultit bancutele elegante in spatii special amenajate langa trotuare, apreciate de oamenii care vor fie se sa odihneasca, fie sa se relaxeze. Cosurile de gunoi sunt si ele mascate intr-o hainuta de lemn, asortandu-se cu bancile noi si dand impresia ca te afli intr-o alta tara, in alt oras.
Chiar daca iubesc Bucurestiul neconditionat (ca doar dragostea e oarba, nu?) nu pot sa nu imi doresc sa il vad crescand si inflorind mai repede si mai bine pentru a ma bucura mai mult de el. Ma simt egoista si vreau eu sa am aceasta bucurie si sa nu astept pana o vor avea abia copii sau nepotii mei, ca de cand ma stiu fiecare generatie are sperante ca urmasii sai o vor duce mai bine si asta tot nu se mai intampla.
Imi doresc un oras frumos si curat, admirat si apreciat.
Stiu ca se poate (as vrea sa o stie si edilii nostri) si stiu ca atat cat imi sta in puteri ca cetatean o sa contribui la aceasta metamorfoza a orasului nostru.
Sper ca pana voi iesi la pensie si ma voi muta undeva la o casuta la munte cu aer curat si fara griji sa se intample toate astea ... Consider ca este un deadline destul de generos!

marți, 4 august 2009

...

Astazi am primit o lectie dura despre viata sau mai bine zis despre cum ar trebui sa fie viata!
Desi ma umplu de lacrimi scriind aceste randuri ma gandesc ca poate cu totii avem ceva de invatat din aceasta poveste.
Acum vreo 15 ani am cunoscut o persoana care mi-a marcat adolescenta si care a reprezentat un model si un exemplu de cum cineva trebuie sa fie profesionist si om. Este vorba de profesoara mea de limba romana, care m-a invatat sa ajung departe, sa intru la unul dintre cele mai bune licee din oras si apoi la facultate. Este vorba despre un om cu dragoste pentru meseria sa si pentru copiii pe care ii invata. Am avut o relatie speciala, nu era doar ”doamna profesoara” ci era protectiva si binevoitoare ca o prietena si ca o mama.
De 10 ani de cand am parasit orasul natal imi facusem obiceiul sau o sun de ziua ei de nastere, 4 august. Era momentul nostru cand recapitulam realizarile, bucuriile si succesele agonisite vreme de un an de cand nu ne mai auzisem. Imi promiteam in fiecare an ca o voi vizita, ca voi cumpara un buchet mare de flori si voi bate la usa aceea de la apartamenul 16, dar mereu am fost pe fuga, am avut altceva de facut si am neglijat acest lucru. Anul trecut am sunat-o sa o invit la nunta noastra, ea se lauda cu un nepotel si eu cu incununarea unei relatii de ani de zile despre care stia prea bine, pe care o ”aprobase” si o incurajase pentru ca stia ca ma face fericita.
Anul acesta, de 4 august, am primit vestea cea grea, de neconceput, cum ca un om minunat nu este neaparat nemuritor!
Este o lectie dura despre viata, despre cum ar trebui sa invatam sa ne dramuim timpul care parca se tot comprima si nu ne mai ajunge si sa facem atunci cand simtim ca este momentul un gest, o declaratie, sa spunem o vorba pe care o tot amanam nefondat, sa vizitam pe cineva drag, sa nu facem o placere refuzata atata vreme, sa facem ceva si sa iesim din pasivitate pentru ca uneori, pentru noi sau pentru celalalt, maine, nu este o noua zi ...
Pentru mine a fost ca un semnal de alarma. Epoca vitezei nu trebuie sa ne faca sa uitam sa iubim, sa ne exprimam si mai ales sa traim ...
Mi-a ramas un minte un proverb asiatic care spunea ceva de genul: omul are 1000 de vieti, pe care insa nu si le aminteste, de aceea trebuie sa iti traiesti aceasta viata ca si cum ar a 1000-a ...

Uneori pur si simplu nu merge…

De fiecare data, la inceperea unui proiect, de orice natura ar fi el, pornesti la drum cu anumite idei si cu o imagine a ceea ce vrei sau crezi ca se va intampla. Iti faci calcule in functie de asta si te gandesti cum sa pui fiecare caramida, cum sa faci ca totul sa fie mai solid, mai valoros sau pur si simplu sa aiba rost.
Apoi incerci sa te adaptezi din mers, sa faci fata situatiilor care se ivesc. Te mai poticnesti, inveti, te descurajezi, te ridici si mergi mai departe, faci compromisuri si totul e bine daca nu renunti... de fapt daca stii ce vrei si mergi pana in panzele albe pentru ceea ce vrei.
Asa e si intr-o relatie. Poate nu stii din prima clipa ca vrei sa ramai in ea, dar se intampla lucrurile de asa natura incat chiar de la 15-16 ani sa intalnesti omul care ti se potriveste, care iti suporta capriciile si naivitatile de copil, care are rabdarea si maturitatea sa te treaca prin niste ani plini de incertitudini, de stangacii, de strengarii rebele. La 15-16 ani si ceva peste nu ai idee de ceea ce faci... si nici nu cred ca se asteapta cineva sa ai. Dar poate te ajuta si soarta si treci si prin multe momente de rascruce, le depasesti acumuland mereu ceva intelepicune si incepi sa te gandesti la ceea ce ai, sa simti recunostinta. Iti doresti clar mai mult de la relatia si omul de langa tine.
Sa te casatoresti la 23 de ani poate parea o graba. Si totusi asta poate fi lucrul cel mai firesc dupa ani si ani de mers impreuna pe acelasi drum. Incepi sa construiesti lucruri mai responsabile – o familie, o casa, un viitor. Toate au sens doar alaturi de acel cineva langa care te simti in siguranta, pe care ai ajuns sa il cunosti la fel de bine ca propria ta persoana. Visezi departe la toate lucrurile pe care ai putea sa le faci si te fandosesti prefacandu-te ca te impiedici de maruntisuri – mi-ar trebui ceva mai multi bani, avem nevoie de o alta masina. Dar in rest simti ca apartii cuiva, simti ca ai locul tau, ai energia sa iti doresti sa mergi cat mai inainte.
Pana intr-o dimineata cand te trezesti ca s-a schimbat ceva. Poate tu, poate si cel de langa tine, poate viata in general. Lucrurile nu mai sunt la fel si nu intelegi de ce. Incerci sa le repui in ordinea de pana atunci, dar pur si simplu lucrul asta nu iti iese. Te simti fara puteri, apoi nu mai stii nici tu ce vrei. Si incerci, te framanti sa cauti solutii, nu ai motive clare, dar simti ca ceva nu e in ordine. Si te omoara nesiguranta, incertitudinea si fiecare lucru pe care il faci, in loc sa te ajute mai rau strica. Toata energia negativa se strange in sufletul tau si-ti amaraste noptile si diminetile, iar locul tau parca nu mai e niciunde.
Mergi inainte... intr-un fel sau altul. Dar e greu sa te dezmeticesti in primul rand... Nu e ceea ce ai crezut, nu e ceea ce ti-ai imaginat. Te gandesti de ce ti se intampla tocmai tie, speri sa te trezesti a 2-a zi si totul sa fi fost doar un vis urat si te agati si de cea mai mica speranta. Vrei sa scapi, vrei sa se termine... si incerci... si ceea ce vrei si ceea ce poate nu vrei.
Dar daca nu merge... Uneori pur si simplu trebuie sa renunti... pentru ca pur si simplu nu merge. E pacat, e trist, e dureros... dar cum sa fortezi ceva ce pur si simplu nu merge? Poate ca trebuie sa renunti ca sa ai puterea sa o iei de la capat.
Mai bine ramaneam sa visez la mancarea mexicana, nu?

Despre pofta de mancare

Imi place mancarea mexicana. Ok, fac afirmatia asta cu o oarecare rezerva pentru ca nu am experimentat-o totusi pe cea facuta la mama ei acasa. Din ceea ce am auzit despre Mexic nici nu cred ca o sa ajung vreodata la locul de origine... Mariachi sau ne-Mariachi, Popocatepetl sau nu (nu am putut sa ma abtin sa nu il mentionez pentru ca intotdeauna m-a amuzat numele asta:))), dar cred ca pana la urma nu conteaza unde o incerci, ci felul in care e facuta. Mai exact conteaza darnicia cu care folosesti ingredientele... si aici am din nou o bila neagra pentru ca nu m-am riscat la deja faimoasa mancare picanta - picanta pana la lacrimi. (Ce sa fac?! Am imbatranit!) Insist totusi sa spun ca am idee cam despre ce e vorba si ca sunt o mare amatoare de quesadilla, burrito, tacos si orez cu legume neaparat cu suficienta salsa cat sa usture un pic la limba.
Am fost foarte fericita sa imi dau seama ca am gasit o solutie de compromis intre aversiunea mea fata de felurile de mancare cu carne si necesitatea de a consuma si acest aliment (un motiv intemeiat oi avea :))).

Nu m-am gandit daca intra sau nu neaparat la categoria mancare sanatoasa, dar prefer puiul cu ceva legume intr-o tortilla subtirica si un pic crocanta... decat gratarul fad si fara haz de exemplu. Ce-i drept e vorba de gusturi... asa cum unora le plac blondele si altora brunetele, unii pot prefera grasimea la maximum intr-o pomana porcului (ce exemplu imi veni!!!), iar altii salata de cruditati. Mancarea asta mexicana pe care mi-a venit acum s-o elogiez (nu ma intrebati de ce!) are cam tot ce-i trebuie: arome, bogatie, complexitate, varietate... si astea sunt spuse de cineva care nu a avut niciodata curiozitatea sa incerce o shaorma sau orice fel de "delicatesa" marca KFC. Ok, nu sunt un exemplu demn de urmat... in viata e bine sa incerci cam orice.

Mergem la o mancare mexicana sau continuam pe linia promovarii bunatatilor autohtone si ne bagam la niste coltunasi cu branza? Imi facea mama cand eram mica si ce buni erau!!!

luni, 3 august 2009

Sa salvam Parcul Emil Garleanu!

Am aflat zilele trecute, cu multa tristete, ca in Parcul Emil Garleanu, de la mine din cartier, se doreste construirea unei biserici!
Nu am nimic impotriva cladirii unui locas de cult, de cateva ori chiar ma gandeam ca as dori sa am o biserica aproape de casa unde sa ma pot reculege fara sa trebuiasca sa strabat o gramada de drum.
Dar nu pot fi de acord sa fie distrus un parc, unde zi de zi copilasii chiuie de fericire, parintii si bunicii se relaxaza si se bucura ca cei mici au un loc frumos si ingrijit unde sa se joace. Nu am copii, dar daca as fi parinte m-as simti frustrata de faptul ca nu as mai avea acel loc minunat langa casa! Cand ma plimb prin cartier imi place sa traversez parcul. Intr-o astfel de plimbare m-am distrat copios cand doi baietei de maxim 5 ani fiecare s-au intalnit si unul dintre ei il saluta pe celalalt: " Ce faci batrane?"
Nu mi se pare un gest corect sa le furam o parte din copilarie! Daca tot ii facem si ii crestem intre betoane sa le lasam macar acest petec de verdeata!
Personal vreau sa ma implic pentru ca pur si simplu locuind in aceasta zona cunosc situatia si ma afecteaza.
Am inceput cu un mesaj catre Primaria sectorului 3.
Urmatorul pas este acest post si rugamintea ca oricine simte ca parcul poate si trebuie salvat sa semneze macar o petitie on-line:


Va multumesc!

duminică, 2 august 2009

Gura Humorului

Am poposit in Gura Humorului in ajun de Rusalii.

Am fost gazduiti la o pensiune pe care as fi ignorat-o cu siguranta vazandu-mi de drum dar pe care GPS-ul nu m-a lasat sa o ratez.
M-a impresionat combinatia dintre ideea de a sta la oras cu linistea si pacea care te cuprindeau intrand pe acea poarta.
Cred ca nu m-am mai bucurat de vreo 10 ani (de cand am sosit in Capitala) de linistea de a sta in curte si a respira aerul curat.
Mancarea a fost absolut delicioasa, mi-au ramas la suflet pastravul la tigaie, salata de vinete cu paine prajita, bulzul, coltunasii si sa nu uitam de fragata.
Marturisesc ca in orasul propriu-zis nu am avut ce face mare lucru, cu exceptia vizitarii manastirii omonime.

Cu toate acestea am profitat si am explorat imprejurimile, pe jos sau cu masina.
Daca te afli in aceasta zona un tur al manastirilor devine ceva obligatoriu: Moldovita, Sucevita, Putna, etc.











Daca iti place arta populara este un loc bun pentru a face cateva achizitii.
Cateodata aerul comercial este deranjant, dar pana la urma face parte din planul nostru de a atrage turistii (adu-i Doamne pe plaiurile noastre ca poate asa iesim din "criza"!). Bucurestenilor le recomand sa isi aloce pentru o astfel de calatorie mai mult de un week-end datorita distantei. Este pacat sa faci un maraton cand te poti bucura in liniste de prospetimea aerului si de privelisti. Compania prietenilor este foarte importanta, nu pentru ca te-ai plictisi aici, dar pentru simplul fapt ca ai cu cine impartasi frumusetile pe care le admiri si imparti un pahar cu vin sau sirop de fructe, seara, in sunetul greierilor si mireasma aerului curat.