miercuri, 20 octombrie 2010

Seriale si iar seriale

Dupa cum ziceam mai zilele trecute, nu prea ma mai uit la televizor. Mai las sa zumzaie ceva muzica uneori pentru ca am senzatia ca ma dor urechile de prea multa liniste, dar si asta cu muzica e un subiect delicat… Ma tot uit in schimb la seriale pe net. Eh, sa nu va inchipuiti ca reusesc sa vad mai mult de 2-3 episoade pe zi… si alea cu intreruperi de s-a trezit copilul, cainele vrea afara, tre’ sa fac piureul de fructe s.a.m.d. Dar, oricum, mai reusesc sa ma deconectez asa… si ma gandesc cu parere de rau ca nici asta n-o sa tina prea mult pentru ca in curand copilul o sa inceapa sa umble… si eu la fel sau, si mai horror, va trebui sa ma intorc la serviciu si o sa devin mama polivalenta care munceste si iar munceste si abia daca mai apuca sa doarma.
Deci ma bucur si eu acum de 2-3 episoade pe zi… cu toate ca uneori ma gandesc ca am dat in mintea copiiilor judecand dupa faptul ca sunt numai pusti cei care comenteaza pe site pe marginea a ceea ce vad. Eh, sa nu ne incurcam in detalii din astea! Sa recomand ceva? De obicei eu fug de recomandari. Niciodata nu am putut sa vad un film sau un serial pe care toata lumea l-a ridicat in slavi… ceva genul “Dosarele X” sau “Lost”. Desi am vazut “Grey’s Anatomy”… de pe la seria a treia cred… si mi-a placut. Bine, eu l-am luat drept comedie… adica daca l-as fi luat ca drama, probabil m-as fi dus cu gandul la “Tanar si nelinistit” unde toata lumea se culca cu toata lumea… si as fi abandonat ideea de a vedea si seria asta proaspat aparuta, a saptea sau a cata e.
Recomand totusi “Damages”. Glenn Close e fara indoiala foarte buna in ceea ce face. Mie una mi se pare fascinanta si acaparatoare. E drept ca la prima serie am cam simtit ca imi prind urechile in firul povestii care numai drept nu e, dar usor-usor a inceput sa imi placa stilul. Cred ca asta e serialul din capul listei a tot ceea ce am vazut pana acum. O fi si din cauza ca nu am avut timp sa ma plictisesc pentru ca nu are decat trei serii. :)
Urmeaza “Heroes” cred. Desi nu am fost niciodata foarte fan SF, de data asta am decis sa ma las convinsa ca pot exista si oameni cu abilitati iesite din comun… si am profitat si de o recomandare de incredere, desi, repet, in general nu merg pe recomandari :)… si am urmarit cu interes. Ok, am pierdut un pic interesul pe la seria a treia, dar acum, la a patra, sunt curioasa din nou. Mai am putin pana termin, dar cred ca pot sad au deja verdictul ca merita vazut.
In rest as zice ca “House M.D.” e ok, desi nu am vazut decat cateva episoade razlete, “Neveste Disperate” am inceput sa vad acum multi ani, la aparitie, dar acum nu am reusit sub nici o forma sa il reiau – mi-am pierdut rabdarea dupa primele 10 minute. “The Mentalist” e usor de urmarit si te destinde… sau cel putin asta a facut in cazul meu… deci il trec si pe el pe lista de ok. “The Good Wife” inca nu m-a lamurit. Am inceput sa il vad pe Hallmark (care, by the way, am inteles ca si-a schimbat si numele de cand nu ma mai uit eu la tv) si am terminat prima serie pe net. Nu prea pot sa il iau in serios pe Mr. Big… bine, Mr. Big era in “Sex and the City”, dar tot senzatia de mare cuceritor mi-o lasa. :) Nu, n-am vazut mare lucru din “Sex and the City”, dar sunt legata emotional de el… asta datorita domnisoarei R.P. care alcatuia impreuna cu cele 3 prietene ale sale gasca reala si autohtona a personajelor din serial. Intotdeauna aveau o poveste de spus, intotdeauna telefonul suna de la prima ora a diminetii si intotdeauna finalul era demn de o soap-opera… ceea ce era minunat si reconfortant pentru mine ca spectatoare. Si ca sa fie treaba treaba si realitatea conform serialului, domnisoara asta de mi se parea mie incredibila, a devenit H.H. cu vreo 2 luni in urma… deci Mr. Big al ei a luat-o de nevasta… si cred ca ar face-o si pe Carrie geloasa de fapt, pentru ca Mr. Big asta real arata cu mult mai bine decat ala din film. :))
Ca incheiere recomand asa si asa “Brothers and Sisters” – e ok ca in distributie exista Calista Flockhart si Sally Field… desi pe-asta din urma imi cam venea sa o strang de gat pe la ultimele serii… sau deja mi se parea mie ca o prea lungesc cu serialul asta… si, culmea!, tocmai ce a mai aparut o serie. Si nu recomand “24”! M-a plictisit ingrozitor. Abia am reusit sa vad prima serie… desi, dupa cum ma stiu de obsedata ca trebuie sa termin ceea ce incep, parca ma vad ca o sa imi bat capul sa le vad pe toate. Si nu sunt decat 8!!!
Pai si atat! Cat timp credeti ca am avut la dispozitie? :))

luni, 18 octombrie 2010

How to fight the weather

Daca pe timp de canicula sfatul meu era foarte simplu (Green Apple, umbrela, mare), ei bine, acum cand toamna chiar ca ne-a luat pe nepregatite si miroase deja a iarna, lucrurile sunt cam complicate.
Cu toate acestea, sfatul „specialistului” (?) spune astfel:
1. Evadeaza din monotonie!
Alege-ti o umbrele colorata (roz, rosie, cu buline, trandafirasi, orice, numai vesela sa fie)!
S-au inventat cizmele de cauciuc in diverse combinatii de nuante, nu trebuie sa imbratisezi tocmai acum clasicul.
O brosa viu colorata, eventual hand-made, este binevenita intotdeauna si mereu de sezon! Un fular haios poate sa faca si el diferenta!
Pe scurt, orice e colorat ar putea sparge monotonia!
2. Schimba peisajul!
Opteaza pentru un workshop in afara, un city break prelungit, un shopping in Dubai, o plaja in Tenerife, dupa caz.
3. Gandeste pozitiv!
La Londra sau Amsterdam ploua muuult mai des ca la noi! Si sa nu uitam de musoni!
In plus, la cat de repede trece timpul lately, primavara este deja la o azvarlitura de bat!
4. Inchipuieste-ti ca esti turist si in acest fel vei scapa de ternul cotidian!
5. Premiaza-te cu un desert sau, de ce nu, incearca sa bei sampanie la micul dejun (mai putin daca te duci la munca sau urmeaza sa conduci)! Te vei simti ca in vacanta.
6. Fa-ti un cadou!
7. Viseaza, scrie, gateste, picteaza, citeste, romantzeaza, fii Zen, evadeaza!

Week-end de week-end!

Week-end-ul asta care tocmai a trecut a fost unul “mancacios”. Am lasat de-o parte orice idee de dieta sau mustrare de constiinta legata de prea mult rasfat si am hotarat sa ma simt bine. Pai si cum s-ar fi putut sa nu ma simt bine??
Am luat-o de vineri cu sarbatorirea unui prieten special. Companie buna, relaxare (copilul era in alta parte in siguranta) si dezlegare la cofeina si pastile. Pai in mod normal nu se bea cafea la 9 – 10 seara, nu? Dar eu aveam asa o pofta de un Latte si a fost asa o usurare ca il pot bea fara nici o restrictie! Si inca asta nu se compara cu cat de iluminatoare a fost revelatia ca pot lua orice pastila!! Pai asta a insemnat liber la carnati… fara teama de arsuri sau dureri de stomac. Cred ca e deja destul de bine cunoscut ca mie nu-mi place carnea. Dar vineri seara eram asa de incantata de iesire, incat nu era sa iau o supa chioara sau o salata cu multa iarba, nu? M-am cam batut eu cu vecinul din dreapta pe mancare (cat de neobisnuit pentru mine!)… si asta nu pentru ca nu ar fi fost suficient pentru amandoi! Dar ce sa mai! Aveam chef, aveam pofta si iesirea era de nota 11. Recomand la Hanul Berarilor papanasii si tortul cu mere. Ies in evidenta!
Sambata seara am savurat un alt stil complet delicios. Totul pregatit de doua maini dibace (sau patru?). Atmosfera intima de casa de prieteni cu prieteni… mi-a placut absolut totul. Dar laud in special salata de peste! Asta pentru ca si eu am incercat sa o fac si nu mi-a iesit la fel. :) Si pentru ca as fi mancat-o pe toata, dar am vazut ca si altii concurau la ea si, in plus, nu e frumos si politicos sa dai chiar asa iama in mancare. :) Desi stiu pe cineva care era infometat tare si nu a facut un secret din asta. A, si pitzipoancele nu dezamagesc niciodata! Pai daca i-au placut pana si lui Bibi la cei doar 6 anisori ai ei! Dau puncte in plus si pentru ca am avut prima data curajul sa testez o branza din aia fitoasa si invinetita… si bine frantuzita. Adica n-am putut sa zic pas pentru ca arata totul foarte bine… cu struguri si nuci… ca la carte in toata regula.
Iar ieri am incheiat glorios la mexican. Pai era ziua lu’ mami si trebuia sa o serbam cum se cuvine. Saraca, nu stia ce sa comande si i-am cam facut-o eu cu o portie de Enchilladas Pollo foarte picanta. Dar cred ca a fost si un pic amuzant. Si s-a sters oricum gustul cu tortul de ciocolata! Pentru mine au fost foarte bune Pina Colada (multumesc recomandatoarei! :)) si Berea bruna Pelforth… ambele in premiera. Si chiar si tortul de mere pentru ca era acrisor si binevenit dupa multa si grea mancare. Si pentru ca le-am luat alora ultima bucata. :) Iar familia mea e de exceptie. Chiar nici nu se gandesc ei ce echipa buna fac impreuna!
De fapt asta e ideea! Vreau sa le multumesc tuturor acestor oameni pentru un week-end foarte special in care m-au facut sa ma simt in largul meu si din cale afara de bine. Va pup pe toti! :)

vineri, 15 octombrie 2010

Cafea amara

Uneori, cand sunt prea obosita sa ma mai misc fizic, o iau pe Pitica langa mine, o las sa ma bata cu manutele si sa imi tipe amuzata in ureche, iar eu zappez printre blog-uri. Intru pe unul pe care il stiu si din el in altul si iar in altul si tot asa. Citesc si dau peste oameni, povesti, idei, puncte de vedere si imi place sa cred ca ma imbogatesc. Ceea ce ma uimeste cel mai mult, desi mi se intampla iar si iar, e faptul ca imi schimb frecvent parerile… despre oameni, povesti… Asimilez idei si imi contrazic propriile-mi puncte de vedere. Totul pare confuz si uneori chiar ma necajesc pentru ca dau dovada de inconsecventa. Si mi-ar placea ca lucrurile sa fie clare si lamurite oarecum pentru ca oricand sa poata exista o finalitate.
Sa ma explic. Am ajuns azi din blog in blog la povestea despre o tinera de 30 si ceva de ani. Si de acolo pe blog-ul ei. Scria foarte frumos dupa parerea mea… si am zis bine “scria” pentru ca acum ea nu mai e. De fapt nu mai e de cateva luni. Normal ca la 30 si ceva de ani sa nu mai fii nu e un lucru pe care sa il prevezi si sa il pregatesti. Si normal ca e dureros din sute de puncte de vedere pentru cei apropiati. Asa cred… ca e normal… desi eu nu am cunoscut-o decat din cele cateva randuri pe care le-a scris, iar eu le-am citit. E trist in general cand se intampla o astfel de poveste. Dar mie mi se pare trist si dureros acum ca nu exista un final –blog-ul ei nu are un final. Sunt randuri scrise cu o saptamana inainte… si apoi am senzatia ca exista o pauza. E ca si cum astept sa apara ceva acolo si sa traga cineva o linie si asteptarea devine din ce in ce mai suparatoare si simt cum anumite fraze mi-ar curge prin maini spre degete… sa scriu eu ceva. Pentru ca nu poti sa sfarsesti asa… fara sa pui un punct ceva. E ca si cum ai tendinta sa intri mereu pe pagina aia asteptand ceva nou, desi stii sigur ca acel ceva nou n-are cum sa mai apara. In mod clar unele lucruri te iau atat de pe nepregatite, incat probabil niciodata nu reusesti sa gasesti un final pe care sa il accepti.
Si cred ca m-a marcat gandul ca, daca anumite lucruri nu mi s-au intamplat mie, nu inseamna ca ele nu exista… si nu inseamna ca durerea lor nu poate ricosa. Asta trebuie sa fie pentru ca, desi am baut doar doua guri de cafea, ma simt de parca cea mai neagra si mai tare licoare imi curge acum prin toate venele.

Despre una-alta

Stau acasa de aproape 1 an si multa lume ma invidiaza. Primele 3 luni, pe care le-am petrecut fara sa am voie sa fac ceva pentru ca eram inca doua intr-una, au fost chiar super. Nu cred ca o sa ma mai intalnesc cu asa ceva vreodata in viata, chiar daca aveam si insomnie, chiar daca uneori abia ma miscam, chiar daca ma dureau diverse si eram un pic stresata sa nu decida Pitica sa vina mai devreme. Eh, din februarie incoace s-au schimbat lucrurile. Cine a trecut prin asta stie despre ce vorbesc, iar cine nu… mai bine sa afle la momentul potrivit. Nu descurajam pe nimeni! :))
Unde vreau sa ajung? Pai nu stiu… trec si eu in revista diverse. De exemplu ca nu mai suport sa ma uit la televizor. Nu ca as avea la ce. M-am uitat o perioada pe Discovery Travel&Living la rochii de mirese (poate voiam sa ma inspir pentru Piticot cand o creste… de parca ea o sa ma intrebe pe mine!). M-am mai uitat la aia cu 8 copii – cateodata imi faceam curaj, alteori ma luam cu mainile de cap, iar cand am vazut deznodamantul, am zis ca mai bine imi vad de treaba. A, si la nenea cu torturile ma tot uitam. Aratau foarte bine unele, ce-i drept, dar prea salivam in gol. Si unde mai pui ca incepusera si sa repete episoadele! Am declarat terminata era tv destul de repede. Oricum, privitul la televizor a fost posibil doar cat Pitica a fost mica… foarte mica. Pai acum se uita la reclame! Logic, hipnotizata – reclamele pornesc mai tare decat restul programelor, toate au muzica, iar ea intoarce imediat capul si n-o mai intereseaza altceva. Si eu cum nu sunt adepta stilului “da-i copilului orice numai sa taca si sa stea cuminte”, am hotarat ca televizorul nu este prietenul nostru si prin urmare il ignoram. Bine, recunosc!! Au fost vreo doua seri in care nu am reusit sa o adorm decat cu muzica de pe Kiss Tv la maximum de volum. Dar era 1 noaptea… si ea nu ceda! Si asta a fost singura solutie care sa o uimeasca atat de tare incat sa uite ca e incapatanata… si sa adoarma.
Nu ne dam mari ca noi nu ne uitam la televizor. Ne plangem de fapt un pic ca ne cam plictisim. Ca deh! Nu stam nici in oras sa o luam toata ziua la shoppinguit sau la baut cafele ca fetele prin mall-uri… iar pana o sa fim in largul nostru in viata sociala si mondena de la noi de aici mai dureaza. Ne-am apucat insa de prajiturit. Si am cam inceput si sa ne pricepem. Putem sa dam drumul la organizat ceaiurile de dupa-masa, nu? :) Poate asa ne mai viziteaza si pe noi cineva. Pentru ca de fapt faza tare e… ca ne e cam dor de-o barfa acolo! Nuuuuuuu, nu e frumos sa barfesti! :) Dar e antrenant cateodata sa comentezi, sa analizezi, sa te miri de ce mai fac unii si altii. Hai recunoasteti! Nu e super sa mai aflati cate un secret din cand in cand? :) De exemplu secretul meu acum e ca nu mai stiu despre ce am vrut sa scriu initial… a iesit cu totul altceva. Si m-am si desconspirat ca in prezent amatoare de barfe. Hai serios, nu-mi ziceti si mie una mica???

marți, 12 octombrie 2010

Un pui de om forte!

Cat de tare poate fi un copil de 8 luni? Inimaginabil! Mult mai tare decat mine in orice caz! Tinand cont de faptul ca ma “face” de cel putin trei ori pe zi… ca sa ma exprim asa, mai plastic…
Ieri de exemplu. Masa de ora 2. La carte scrie: supa crema de legume cu piept de pui sau curcan. Simplu? Pai e o intreaga filozofie – spala bine oala, pune apa plata… nu de la chiuveta ca avem calcar!, spala legumele, curata, taie… si morcov si dovlecel si cartof si broccoli si ardei… hai si putina ceapa de gust. Pastai de fasole nu avem, dar nu-i nimic! (Cred ca fix pe-alea le-ar fi mancat!) Fierbem la foc mic timp de 2 ore!!! Cred ca le-a iesit fiertul prin ochi sarmanelor legume! Si daca n-o sa-i placa supa? Hai sa facem si legume la abur… cica au un gust oarecum diferit… mai bun. Bagam de la capat… si morcov si dovlecel si cartof si broccoli. Aici lasam doar vreo 45 de minute. Mama si ce miros in toata casa!! Cand a venit tati seara acasa a zis ca ne-am apucat de catering. A, am uitat… luam carne de curcan… mai nobil, deh! Si o fierbem separat… asa trebuie! Si pe-aia pana o zapacim! Si dupa ce le fierbem, respectiv aburim, le combinam… ca doar mergem pe incercate. Pasam broccoli de la abur separat. Apoi si cartoful il trimitem in alt castron. Il alifiem si pe domnu' dovlecel si ii dam si lui alta casa. Dupa ce caprarim aburitele, trecem la supa. Facem si acolo individuale si compuse de 2 cate 3 si iesim la final cu n piureuri cu sau fara carne.
Si vine ora mesei!! Ha! Punem barbita… zboara in secunda 2! O mai punem o data si o legam mai strasnic… sa fie! Mancarea la final oricum se regaseste si pe hainele lu’ bebe si pe cele ale lu’ mami si pe perete si pe calorifer si pe podeaua din living. Adica stai!! Care living?? Nu prea as zice ca mai avem un living zilele astea. In fine. Trebuie sa testam piureurile. Ce facem sa nu dea bebe din maini… prea tare cel putin?! Ii dam chestii sa isi tina mainile ocupate. Stiu! La carte zice sa nu – masa e masa, joaca e joaca, sa nu le amestecam! As! Sa-l vad eu p-ala care reuseste… sa stea copilul cuminte in scaun, sa deschida gurita, sa inghita frumos tot ce-i dai si nici sa nu se murdareasca! Eu ii dau chestii… ieri am ajuns la 12!!! Jucarii si diverse obiecte – mai mari, mai mici, mai colorate… jucarii, alte lingurite, pisalogul de usturoi, o sita mai mica, portofelul lu’ mami, un capac de cutie etc. Orice poate starni interesul si nu o poate rani. Ma rog!! Daca se poate numi interes pentru ca o acapareaza doar cam 2-3 minute fiecare. Apoi zboara! Peste mainile lu’ mami, peste picioare… cateodata si in cap… tot al lu’ mami, normal, dar cel mai adesea peste tot pe podea. Pagubele nu-s asa mari per total: o farfurie sparta, doua telecomenzi mozolite si lipicioase... si in principal multe din bluzitele ei patate irecuperabil. Dar nu-i problema! Noi sa fim sanatosi si cu personalitati formate... si exprimate!
Masa s-a terminat la ora 3. Asta pentru ca atat m-au tinut pe mine bateriile. Rezultatul? Previzibil. Din 200 de grame a mancat bebe cam jumatate. Broccoli? Nici vorba! Doar pe varful limbii. Legume din supa? Ei as! A mancat, normal, a n+una combinatie. Trei sferturi de cartof la o nectarina mare intreaga cu doar o lingurita de carne. Ce combinatie e asta? E dupa o reteta exotica din insulele Fiji. :) Sau pe romaneste una disperata. Povestea cu galbenusul de ou de azi nu o mai spun. Nu de alta dar poate unii chiar mai vor sa faca si ei copii.

vineri, 8 octombrie 2010

Deprimant!

Stiam eu ca n-o sa dureze mult pana sa incep din nou sa bomban. Ce atatea lucruri frumoase?? Doar realitatea noastra nu prea lasa loc de asa ceva. De-asta ziceam sa profitam la maximum de lucrurile care ne plac… pentru ca-s putine cele care raman nepangarite. Mie de exemplu acum totul mi se pare gri. Si nu ca imi vine sa bomban!!! Imi vine sa ies pe strada si sa scutur oamenii pentru ca probabil cu totii am permis sa ajungem acolo unde am ajuns.
De ceva vreme evit pe cat posibil sa ma uit la stiri… pentru ca nu le mai fac fata. Ieri intamplator am auzit insa stirea despre elevul de 17 ani ucis la Craiova. Si in secundele respective… si chiar si acum, mi s-a parut si mi se pare ca lumea asta nu mai are nici un sens. Cum sa mori la 17 ani? Ce pacate ai fi putut sa savarsesti ca sa ti se ia asa brusc dreptul de a merge mai departe, de a-ti indeplini visele? E trist si e nedrept si probabil ca nu suntem noi in masura sa gasim raspunsul la aceasta intrebare. Despre ce sa vorbim, despre soarta, despre karme? Ne consoleaza sa gandim “asa a fost sa fie”? Probabil ca trebuie doar sa ne multumim cu ceva de genul pentru ca oricum finalul in cazul asta… ca si in altele mai mult sau mai putin asemanatoare, este fara drept de apel.
Probabil e de vina lumea asta urata pe care noi oamenii am facut-o asa. Valorile pe care le-am rasturnat, notiunile de bine si rau care nu se mai disting, dreptatea si educatia care nu mai au putere sa faca diferenta. Totul e posibil si e just pentru ca unora le convine asa.
Iar pentru mine una e infricosator. Pentru prima data sunt cu adevarat in masura sa ma pun in postura unor parinti care isi pierd copilul. Numai gandul te termina, Doamne fereste sa infrunti cu adevarat o astfel de situatie! Si e chiar ingrozitor pentru ca uneori chiar nu depinde de tine… nu poti sa faci nimic sa iti aperi puiul. O iau in brate noaptea cand plange, o plimb cu patutul dupa mine prin casa cand am treburi de facut sa o las sa se joace fara sa o scap din ochi, imi fac griji pentru orice schimbare cat de mica in comportamentul ei, o duc la doctor si de 3-4 ori pe luna… sunt cu ea non-stop si as face orice sa ii fie bine. Dar oare cum o s-o protejez de tot raul peste care o sa dea “afara”? Cum o sa fac sa nu i se intample nimic rau niciodata? Cred ca s-a dus linistea mea pentru toata viata asta! Sa imi aduc aminte sa o intreb pe mama cum reusea sa ma lase sa plec atunci cand mie mi se parea ca stapanesc lumea si ca ea doar isi face prea multe griji si pentru nimic.