Deprimant!

Stiam eu ca n-o sa dureze mult pana sa incep din nou sa bomban. Ce atatea lucruri frumoase?? Doar realitatea noastra nu prea lasa loc de asa ceva. De-asta ziceam sa profitam la maximum de lucrurile care ne plac… pentru ca-s putine cele care raman nepangarite. Mie de exemplu acum totul mi se pare gri. Si nu ca imi vine sa bomban!!! Imi vine sa ies pe strada si sa scutur oamenii pentru ca probabil cu totii am permis sa ajungem acolo unde am ajuns.
De ceva vreme evit pe cat posibil sa ma uit la stiri… pentru ca nu le mai fac fata. Ieri intamplator am auzit insa stirea despre elevul de 17 ani ucis la Craiova. Si in secundele respective… si chiar si acum, mi s-a parut si mi se pare ca lumea asta nu mai are nici un sens. Cum sa mori la 17 ani? Ce pacate ai fi putut sa savarsesti ca sa ti se ia asa brusc dreptul de a merge mai departe, de a-ti indeplini visele? E trist si e nedrept si probabil ca nu suntem noi in masura sa gasim raspunsul la aceasta intrebare. Despre ce sa vorbim, despre soarta, despre karme? Ne consoleaza sa gandim “asa a fost sa fie”? Probabil ca trebuie doar sa ne multumim cu ceva de genul pentru ca oricum finalul in cazul asta… ca si in altele mai mult sau mai putin asemanatoare, este fara drept de apel.
Probabil e de vina lumea asta urata pe care noi oamenii am facut-o asa. Valorile pe care le-am rasturnat, notiunile de bine si rau care nu se mai disting, dreptatea si educatia care nu mai au putere sa faca diferenta. Totul e posibil si e just pentru ca unora le convine asa.
Iar pentru mine una e infricosator. Pentru prima data sunt cu adevarat in masura sa ma pun in postura unor parinti care isi pierd copilul. Numai gandul te termina, Doamne fereste sa infrunti cu adevarat o astfel de situatie! Si e chiar ingrozitor pentru ca uneori chiar nu depinde de tine… nu poti sa faci nimic sa iti aperi puiul. O iau in brate noaptea cand plange, o plimb cu patutul dupa mine prin casa cand am treburi de facut sa o las sa se joace fara sa o scap din ochi, imi fac griji pentru orice schimbare cat de mica in comportamentul ei, o duc la doctor si de 3-4 ori pe luna… sunt cu ea non-stop si as face orice sa ii fie bine. Dar oare cum o s-o protejez de tot raul peste care o sa dea “afara”? Cum o sa fac sa nu i se intample nimic rau niciodata? Cred ca s-a dus linistea mea pentru toata viata asta! Sa imi aduc aminte sa o intreb pe mama cum reusea sa ma lase sa plec atunci cand mie mi se parea ca stapanesc lumea si ca ea doar isi face prea multe griji si pentru nimic.