joi, 31 mai 2012

Despre oameni II

Saptamana asta chiar nu prea am avut, si nici nu o sa am, timp de scris. E si scurta, pentru ca de maine, adica vineri, pana marti chiar nu am de gand sa mai fac nimic, dar e si final de luna si s-au aglomerat o groaza de lucruri si parca au cazut gramada pe mine.

Cum ora de trezire a devenit 5.30 (dimineata, fireste) si cum tota ziua am avut tot felul de activitati, printre picaturi am zis ca e cazul si sa ma fortez sa scriu totusi ceva… pentru ca nu vreau sa renunt la ideea de a promova persoana saptamanii.

Am stat ceva pe ganduri si nu-mi iesea nimeni in vizor “pick me, pick me!”. Nu ca n-as avea despre cine sa scriu, dar ma grabesc si nu vreau sa fac lucru’ de mantuiala si nu vreau sa nedreptatesc sau sa scap lucruri din vedere si am zis sa ma orientez spre ceva mai succint – o esenta tare intr-o sticluta mica.

Si uite plec de la chestia asta. Si scriu despre o esenta tare… intr-un ambalaj foarte mare! Vecinu’ meu Mircea! Nu le are cu internetul, nici nu cred ca stie ce e ala un blog, deci, cel mai probabil, n-o sa citeasca niciodata ce scriu eu aici despre el. Nu cred ca are habar ce cred eu despre el, iar el pe mine, din cate mi-am dat seama,  tinde sa ma considere un pic anti-sociala (are omu’ dreptate, ce sa zic?!). Dar mie chiar imi place de el (si Arinei si mai si!). Pentru ca e vorbaret si mereu pus pe glume. E saritor si se descurca si te descurca cu toate. Nu exista ceva sa nu stie, despre ce se intampla in comuna in principiu, dar si la scara mai larga, si are pareri clare pe care nimic nu l-ar putea opri sa le exprime. E un om direct, dintr-o bucata cum s-ar spune. Desi are si el strategiile lui si o logica dezarmanta uneori… care pe mine ma amuza in majoritatea cazurilor. E muncitor si are o gradina plina cu de toate. Spre norocul nostru, e si darnic. E implicat si noi ii suntem datori pentru ca de cateva ori bune ne-a aparat interesele si pentru ca el e principalul ajutor pe care il avem pe langa casa.

Ceea ce vreau sa spun pe scurt e ca mai rar intalnesti astfel de oameni. Interesul lui e sa fim buni vecini si sa ne intelegem… ceea ce e normal pana la urma. Si, daca am putea sa il clonam, am imparti peste tot macar cate un exemplar. Pentru ca langa el nu poti sa te plictisesti si te mai simti si in siguranta.         

sâmbătă, 26 mai 2012

Despre oameni

M-am gandit eu asa sa scriu despre oameni. Mi s-a intamplat de multe ori (cui nu?!) sa fiu dezamagita de ei. Cred in continuare, si cu exemple concrete, ca unii oameni sunt urati… ei stiu din ce motive si e treaba lor pentru ca eu prefer sa ii ocolesc. Dar, din fericire, exista si reversul medaliei. Unii sunt energii pozitive sau forte motivante, altii te conving prin optimism sau buna dispozitie permanente. Mai sunt si cate unii blanzi, saritori, haiosi… mai speciali pentru ca au fost inzestrati, educati sau au dobandit pur si simplu puncte forte.
Cum ziceam, pe cei urati prefer sa nu ii vad. Pe ceilalti ma gandesc ca n-ar strica daca i-am lauda din cand in cand, daca le-am spune ca ii apreciem, ca le multumim pentru ca ne invata sau ne inspira diverse. Cam asta as incerca eu sa fac, fara sa dau neaparat nume. Nu cred ca numele sunt relevante, ci ceea ce reprezinta o anumita persoana prin vorbele si faptele la mai multa sau putina vedere. Bine, daca persoana se mai si identifica dupa descriere, e un plus pentru mine… inseamna ca scriu cat de cat bine. :) Mentionez totusi ca nu imi ridic in slavi neaparat prietenii si persoanele foarte dragi. Pot fi simple cunostinte, colegi, orice figura carismatica pe care mi se pune pata. Ca pana la urma despre asta e vorba – oamenii de calitate lasa impresii puternice.

Saptamana asta vorbesc despre o ea. Nu stiu prea multe detalii, nici vorba de intimitati! Si nici nu ma intereseaza. Imi ajunge ca ma face sa rad. E foarte spontana, ceea ce eu nu sunt, si foarte indrazneata (asta cu atat mai putin as fi eu!). E deschisa si isteata… ca pana la urma nu poti face glume si nu poti avea idei daca nu te duce materia cenusie din dotare. Cel mai tare cred ca ma amuza inversunarea cu care sustine ideea de corectitudine. Dar ii dau si dreptate de cele mai multe ori. Are un spirit mai luptator si cu foarte mare usurinta ar intra in categoria „cei care reusesc sa schimbe“.

Vorbeste mult si la modul direct. Asta nu inseamna ca face rabat la bunul-simt pe care multi semeni nu-l mai cultiva. Are darul povestirii si transforma mai orice intr-un lucru haios. Dar as suspecta totusi ca, in anumite momente si anumite imprejurari, ar putea fi chiar timida. O avea si defecte… de care se pare ca eu nu prea ma lovesc. De fapt nici nu-s problema mea decat in anumite si limitate privinte. Ideea e ca, acolo unde e si vorbeste, timpul trece mai usor si mai relaxant. Si cine nu vrea sa fie relaxat la locul de munca?!? Mai ales daca se pune problema sa lucrezi sambata.

Sa fie secretul merele verzi?? Cunoscatorii stiu de ce…   


   

marți, 22 mai 2012

Si eu pe acolo :)

De felul meu sunt campioana la a ma sustrage de la orice activitate ce are legatura cu sportul in general. Toata scoala am avut scutire la orele de educatie fizica. Si adevarul este ca exceptand pauzele dintre ore cand jucam cu colegele "elastic" nu a fost nimic sa ma atraga in acest domeniu. Si acum ma intreb cum de am invatat totusi sa inot sau sa merg pe bicicleta.
Dupa ce am venit in Bucuresti, am inceput sa cochetez cu mersul la sala, dar la modul un an da si vreo 2-3 ba. Adevarul este ca daca trebuie sa ma duc singura ma simt cam trista si oropsita, dar daca pot face echipa cu o colega de "suferinta" totul devine mult mai simplu. Mereu am fugit de aerobic sau alte asemenea cursuri pentru ca preferam sa trag in liniste de fiare sau sa alerg in ritmul meu pe banda. Dar si de alergat am fugit cat am putut. Eram terorizata de proba de rezistenta din scoala. 
Cam de anul trecut insa, am decis ca e nevoie de o schimbare la acest capitol, asa ca mi-am cumparat o bicicleta cu care sa bat Bucurestiul si am iesit prima oara in viata mea la jogging.
Si pentru ca omul cat traieste invata si a-ti depasi temerile este, pana la urma, o lectie de viata, ieri am fost la prima mea ora de aerobic! 
Aici trebuie sa multumesc (ca la Oscar) prietenei mele care mai subtil sau mai pe direct nu s-a lasat pana nu mi-a insuflat si mie din placerea ei de a face miscare si m-a invitat sa trecem si prin aceasta incercare impreuna. 
A fost greu pentru o prima data, uneori aveam impresia ca sunt si eu pe acolo, mai mult in contratimp, a fost cu aspirine si azi cu "au" si "vai", dar a fost si cu "mai vreau", ceea ce pana la urma mi se pare cea mai mare realizare. 
Este dificil de inteles pentru un sedentar (vezi, eu) cum sa ajungi sa iti placa sa te chinuiesti, sa transpiri, sa cazi lat,  sa te sui pe cantar si sa nu vezi nicio diferenta iar a doua zi sa te doara toti muschisorii de care nici nu aveai habar ca ii ai in posesie si totusi sa spui ca ti-ar placea sa perseverezi. 
Si mai incredibil era pentru mine sa cred ca cineva face sport din placere. Ma uitam ieri la instructoarea noastra (si frumoasa si cu un corp bestial) cata pasiunea punea in ceea ce facea si cat de mult putea sa zambeasca.  Cand vezi asa ceva nu ai cum sa nu devii motivat.
Pana la urma totul se rezuma la ce iti doresti in viata si la prioritati. Vrei sa ramai sedentar, vrei sa incerci si ceva nou? Vrei sa te duci acasa sa te bagi in pat sau sa depui ceva efort pentru ca tu si corpul tau sa va bucurati de sanatate si o forma cat mai buna? 
Probabil sunt si lucruri pe care nu le voi face niciodata pentru ca imi cunosc limitele (de ex. sa ma dau cu rolele - mai dificil cu 2 picioare stangi) dar pe de alta parte trebuie sa invat ca primul cuvant rostit sa nu fie Nu, atunci cand nu exista un motiv cu adevarat intemeiat. 
Si pentru ca respect din tot sufletul pe cei care fac sport si nu se lasa corupti de lene, o sa fac si eu tot posibilul sa tin pasul cu acest suflu nou, nu pentru ca e in trend sau cool, ci pentru ca e un plus de sanatate si tonusul meu nu are decat de castigat. 
Voi ce parere aveti? :)

duminică, 20 mai 2012

In aceeasi nota...

Sunt atat de obosita, incat ma dor toate oasele si oscioarele… adica aproape ca il simt si pe cel mai mic pe care il am in dotare, fie ca stau in picioare sau pe scaun. Problemele de concentrare se subinteleg si, in plus, ficatul meu (sau cel putin asa cred eu ca el ar fi vinovat) ma tot preseaza sa ii dau dulce… si iar dulce… si iar dulce! Dar nici un dulce la indemana parca nu ma mai reanimeaza. Si e si week-end si tot nu stau, iar raceala, capatata de vreo saptamana si ceva, ma face sa mananc... pentru ca mancatul ma ajuta sa uit de usturimea din gat. Asta ca sa stiti de ce, cu munca multa si probleme de sanatate, unii se ingrasa.
Sunt atat de obosita, incat nici n-as mai vrea sa dorm. Macar stiu ca acum functionez pe o anumita viteza si apoi, daca intrerup fluxul, poate n-o sa pot s-o mai iau din nou de la capat. Lipsa somnului se trateaza cu lipsa de somn… de ce mi-o fi intrat mie asta in cap?!

Sunt atat de obosita, incat nu pot gandi legat (coerent adica), nu pot exprima sau urmari fraze pana la capat (dar inca mai percep fetele nedumerite din jur), nu pot reciti ceea ce scriu , deci nu raspund de eventuale greseli de forma sau fond… intr-un cuvant (sau mai multe), mai ca mi-as da palme in mod repetat pe post de refresh.

Daca suna ca si cum ma plang, nu e asa! Pana la urma e un ritm autoimpus pentru ca, desi am multe obligatii si responsabilitati, fac si multe actiuni extra. Mi-am dat seama ca nu am timp sa stau si sa astept sa mi se traiasca viata de la sine, fara mine. Si, daca nu fac lucrurile intr-alt fel, inseamna ca e tot o chestiune de alegere. Tot spun ca vreau sad au jos 3 kg, dar, daca nu reusesc asta, e pentru ca aleg sa mananc dulciuri pentru ca imi plac si ma fac sa ma simt bine. Tot spun ca renunt sa mai muncesc la anumite relatii si, daca tot incerc, inseamna ca pana la urma merita efortul. Tot spun ca adopt egoismul ca formula si, daca ma inmoi pe parcurs, inseamna ca nu ma caracterizeaza. Tot spun ca nu-mi mai cumpar pantofi, de exemplu, dar, daca tot m-am apucat, cum sa las treburile neterminate?! J

Tot spun ca imi aleg o zi in care sa ma odihnesc si atat. Daca tot aman, inseamna ca imi desemnez, fie si in subconstient, alte prioritati pentru ca, prin definitia mea ca persoana, prefer sa ma agit decat sa dorm, prefer sa ma stresez decat sa fiu indiferenta, prefer sa ma implic decat sa fiu pasiva, prefer sa stiu decat sa fiu ignoranta, prefer sa vreau pentru ca am incercat sa spun ca nu mai pot si n-a iesit nimic bun.

E drept ca uneori pic la propriu. In tinerete aveam o criza de-a mea (cu zacut in pat si dureri de cap si greata si alte din astea) o data la 2-3 ani. Acum vad ca le cam am o data la 2 luni. Dar nu le iau in seama atata vreme cat a 2-a zi sunt apta sa o iau de la capat. Uneori mai fac si crize de nervi. Fii-mea se uita, saraca nedumerita, al meu sot ma ignora... sau nu. Toate-s bune cand mergem mai departe.

M-am molipsit de la prietena mea foarte buna cu excel-urile si am ajuns la concluzia ca, de fapt, nu e deloc rau. Planific si organizez si, atat cat ma tin puterile, merg inainte la viteza maxima admisa de coduri (al familiei, al prieteniei, al varstei, al bunului simt, al educatiei, al posibilitatilor etc.) Mai spun uneori ca sunt foarte obosita, dar nu ma luati in seama. Oboseala, daca duce la lucruri constructive si la impacare sufleteasca, e binevenita! E si asta o jumatate plina de pahar.   

joi, 17 mai 2012

Despre jumatatea plina a paharului


De cativa ani (poate de cand am schimbat un anume prefix) am invatat sa pretuiesc mai mult ceea ce am primit de la viata si sa ma bucur intotdeauna de partea plina a paharului. Mai stiti bancul cu cei doi copii, unul optimist si celalalt pesimist pe care l-am postat acum ceva vreme, nu-i asa?
Ei bine, dupa ce multa vreme am trecut in fata lumii si a mea, drept o acritura, o anti-sociala si o nemultumita in general (fara motiv, dar atat ma ducea pe mine capusorul la timpul ala)  am decis ca viata trebuie imbratisata intai de toate cu optimism pentru ca doar o viata avem sau cel putin de una ne amintim si e pacat sa trecem prin ea altfel decat cu voiosie si cu speranta in mai bine.
Si uite asa am inceput sa invat sa zambesc mai des, sa observ ca Bucurestiul nu e doar betoane dar si salcami si tei si iasomie si parcuri si oameni care se tin de mana, am invatat sa pretuiesc ce am si sa nu imi fie teama de cuvinte magice precum Te iubesc de care poti face exces cat cuprinde atata vreme cat este rostit din suflet.
Asa ca va spun si voua cum m-a invatat si pe mine mama, sa lasati grijile deoparte, sa va insotiti doar de oameni frumosi si dragi, sa pretuiti fiecare moment si fiecare persoana ce va sta alaturi, sa iubiti si sa va lasati iubiti si asa viata o sa va daruiasca lucruri frumoase pentru ca veti degaja numai energie pozitiva! Si asa, paharul vostru o sa aiba mereu o jumatate plina!

luni, 14 mai 2012

Tura II

Iubesc la nebunie tura 2! De aproape 16 ani de cand activez in campul muncii tot am parte de ea. Si nu ca n-as fi schimbat job-ul! Doar ca ma urmareste si ma gaseste si e placerea mea vinovata!

Tura 2 e buna pentru facut curat, gatit, facut cumparaturi… treburi casnice. E o fericire pentru o persoana matinala care abia asteapta sa se trezeasca pentru a-si consuma energia! Ce dormit pana tarziu? Si daca din greseala nu suna alarma la 6.30, pe la 8 fara, cel tarziu, se trezeste vreunul ciudos sa iti dea desteptarea cu o problema arzatoare gen “ma gandeam ca te-ai trezit déjà, nu-mi aduci si mie un covrig cand vii?”.

Tot tura asta mai e buna pentru senzatia “tare” de a te face sa te crezi in afara timpului. Cand iei startul mai tarziu decat ceilalti, automat nu prea mai stii ce ora e, daca e bine ca la un moment dat te afli intr-un loc si nu in altul, plus ca tot astepti momentul sa pleci acasa, sau pe unde mai visezi sa fii, si afurisitul nu mai vine. Deci, logic, la tura 2 timpul se dilata si traiesti mai mult!

La tura 2 e mai multa liniste. Ai de-a face cu toti cei care au acumulat energii negative pe timpul zilei si cauta tapi ispasitori sau ceva saci de box pe care ar putea sa se descarce. Ce satisfactie mai mare sa ai decat sa consiliezi psihologic pe cineva care oricum nu vrea sa se trateze sau decat sa fii de ajutor in cazul unor frustrari prea mari pentru a mai fi in vreun fel reduse?!

Si nici probleme nu sunt in intervalul asta. Nu mici cel putin! Dar nu te simti mai destept/desteapta si mai creativ/a cand gasesti solutii la probleme intotdeauna nemaintalnite, dar prin definitie urgente? Si, daca tot nu mai e nimeni altcineva pe nicaieri sa ofere suport, nu esti mandru/mandra sa te califici in chestiuni la care nici cu gandul n-ai fi gandit? Pana la urma numai cine nu vrea nu invata si numai cine nu se implica nu castiga.

Apoi mai sunt intalniri, iesiri, evenimente la care tu nu poti paricipa fiindca esti, fireste, tura 2. Pai si de muncit nu trebuie sa munceasca cineva?! Nu esti important/a daca te sacrifici? Ca nu esti suficient de, la fel, important/a sa se amane pentru tine, asta-i altceva. Dar ar fi si absurd sa amani Pastele sau sa ii ceri unui prieten sa se fi nascut in alta zi doar ca sa iti pice tie bine turele!

Ce sa mai?! Tura asta imi pica manusa! Ma bucur de ea… ca macar la scris, dupa cum se vede, ajuta. Si la trafic… numai asa mai reduc timpul de ajuns acasa la jumatate.
Hai noapte buna!

duminică, 13 mai 2012

Sunt perfecta, dar ma tratez!

Sper ca nu v-am dat emotii cu titlul si ca nu v-am creat sperante false inducandu-va ideea ca pefectiunea exista si culmea, ca si-ar fi intrunit toate atributele definitorii tocmai in persoana mea.
Nu, perfectiunea nu exista desi uneori speram asta, alteori chiar avem impresia ca am dobandit-o.
Sunt momente cand viata ne loveste cu bucurii, cu impliniri si cu tot ce ne-am putea dori si atunci ne invatam cu binele, ne relaxam, ne complacem si incepem sa credem ca am atins, in felul nostru, perfectiunea. Astfel, rutina si blazarea ajung sa fie usor confundate cu perfectiunea.
Si atunci trebuie sa inveti sa te scuturi, sa analizezi bine ce ai si ce poti pierde considerand ceea ce ai primit ca pe un dat si sa inveti sa lupti sa pastrezi ceva ce ai castigat deja, uneori poate prea usor.
Si toate astea se pot aplica multor lucruri, relatiei cu omul iubit, cu prietenii, cu tine insati/insuti.
Cum ma tratez eu de perfectiune?
Pai reteta mea contine urmatoarele elemente:
In fiecare dimineata incerc (nu ma pot lauda ca imi si iese mereu) sa imi administrez vreme de vreo 10 minute o doza de exercitii fizice (asta dupa o viata de scutiri de la orele de sport si strambat din nas cand venea vorba de orice forma de miscare);
In continuare ma bucur de un mic dejun sanatos (si la propriu si la figurat), dupa ce multa vreme ma limitam la o cafea si o felie de paine cu unt;
Pe tipul zilei ma delectez cu ceai (pana acum vreo 7 ani am asociat ceaiul doar cu starea de boala si nu intelegeam cum poate cineva sa il bea de placere) sau fructe proaspete, cu mese usoare si colorate si oripilez pe cei din jur refuzand cu nonsalanta cele mai apetisante dulciuri, asta pentru a ma premia insa din cand in cand cu caloriile care imi fac cea mai mare placere si imi incanta papilele;
Spre seara, continuu tratamentul, dupa caz, cu o sedinta la sala sau o plimbare cu bicicleta, o intalnire cu BFF sau o leneveala binemeritata in bratele celui drag. 
Peste toate astea imi administrez din cand in cand cate o doza de muzica buna, o comedie, o tunsoare noua sau niste shopping, toate direct in vena ca sa asigure garantat efectul scontat. In plus, incerc sa ma bucur de cat mai multe in viata, azi sa miros salcamii infloriti, maine sa ma las incantata de iasomie, poimaine sa savurez o limonada cu fetele, peste cateva zile sa bat Bucurestiul in lung si in lat pe jos, pe scurt sa nu trec cu ochelari de cal prin viata.
Si daca astazi am mancat gratar, maine sigur ma delectez cu salata. Si pentru ca acum ascult Aerosmith, maine o pun pe Rihana sa imi cante. 
Si uite daca te tii de treaba si esti consecvent nu poti sa cazi in presupusa perfectiune care in fapt este foarte borring!
Si daca in general imi place varietatea ca sa nu ma blazez sau sa nu ma adancesc in perfectiune ca de fapt de aici am pornit, unui singur lucru ii raman constanta si anume dragostea pentru cei ce imi sunt apropiati - e singura rutina pe care o accept si careia ma supun! Si pentru ca habar nu am incotro se indreapta acest post, concluzionez si spun ca eu cred ca daca vrem sa ne apropiem de adevarata perfectiune nu trebuie sa irosim nicio clipa si niciun Te iubesc, Multumesc sau Iarta-ma, rostite din suflet.

joi, 10 mai 2012

Perfect Me!

O, da! Si eu sunt perfecta!! Si nu ma tratez! (Asta e apropos la un post la care am tras cu ochiul si care inca nu e public). Pentru ce mi-as bate capul cu ceva ce nu are leac?!? Mai bine sa o faca cei care sunt de parere ca e ceva in neregula cu mine!

Adica ce, nu e normal sa iti uiti mancarea sau cafeaua acasa dupa ce te-ai trezit cu noaptea-n cap sa le pregatesti pentru serviciu? Si sa iti comanzi pentru pranz ou prajit de la catering in vreme ce acasa in frigider se plictisesc vreo 70?? Ba sa iti si pleznesti BFF-ul pentru ca isi baga furculita sa guste! (Aviz amatorilor! Reactionez urat si necontrolat atunci cand altcineva, oricine, se baga in farfuria mea!)

 Sau daca exista mania de a aseza de fiecare data in pagina orice informatie, in excel orice tabel… sau biroul inainte de plecare, e vreo problema?? Nu plec de-acasa pana nu spal toate vasele si arunc hainele patate fara drept de apel. Masina mea e in schimb mereu murdara, dar ce legatura are asta?? Macar parbrizul si luneta sunt curate mereu pentru ca, pana nimeresc stergatorul care trebuie la viteza potrivita, sunt debusolata si derutata. (Eu ca eu, dar sa il vezi p-ala de la semafor care ma tot alearga pentru 1 leu!)  

 Apoi, de exemplu, lui Sebi la baita de mir i-am urat atata noroc in dragoste, incat i-am lasat in cadita verigheta mea de tot. (Ii multumesc finului mai mare ca i-a fost lene sa duca imediat apa la pom!) Ca sunt in stare sa imi comand cate o pereche de pantofi pe saptamana, cred ca mi s-a dus vestea (nu mai zic cat sufera bugetu’), iar problema mea principala e ca nu ma pot opri din facut si mancat dulciuri. Daca nici astea nu inseamna perfectiune, atunci nu stiu ce ar putea fi!   

Dau dintr-una intr-alta, stiu! Ca asa fac oamenii perfecti – gandesc mult si au o gramada de lucruri de spus. Si, daca ceilalti nu inteleg, e problema lor… si vina lor de oameni imperfecti. J Si, pana la urma, daca pana si pe eroul zilelor astea il cheama Radamel… ce cusur as mai putea avea eu???

Din gradina ursului

La noi in casa de cand da vremea frumoasa pana incep sa cada frunzele ruginii din copaci gatitul imbraca o alta conotatie, mai exact ne limitam la gratar si salata, fructe si branzeturi (nu ca acestea din urma ar implica verbul a gati) si ocazional mai variem, mai coacem cate o paine sau facem o mancare de care ni se face dor.
Dar cum salata devine de baza these days si cum nu am mai postat nimic delicios in ultima vreme, m-am gandit sa share-uiesc cu voi o reteta usoara (si de pregatit si de asimilat de catre organism). 

Ingrediente:
Andive
Ceapa verde
Nuci
Optional: cubulete de svaiter sau parmezan, muguri de pin, seminte de susan, rosii uscate.

Dressing - cum probabil multi se gandesc la maioneza, ii voi dezamagi, eu fug de aceasta cat pot si incerc sa o inlocuiesc pe cat posibil. Sosul pregatit de data aceasta cuprinde urmatoarele:
- mustar Dijon (cu cat mai multe boabe), mustar normal, ulei de masline, un strop de sare si altul de piper, zeama de lamaie, optional otet balsamic si zeama de limeta. Nu imi place sa indic anumite cantitati pentru ca fiecare trebuie sa filtreze totul dupa gustul sau.
Cred ca sosul mai poate suferi imbunatatiri cu: ardei iute uscat sau proaspat sau coaja de lamaie. Partea frumoasa este ca te poti juca si combina diverse arome si gusturi pana obtii pe acela care iti incanta cu adevarat papilele. 
O alta idee de dressing (mayo free) poate fi urmatoarea: iaurt (de baut), zeama de lamaie, coriandru proaspat sau patrunjel la fel de proaspat. 
Apoi amestecam totul bine si las salata la frigider macar 10-15 minute pentru ca aromele sa se intrepatrunda. 
So, enjoy!

marți, 8 mai 2012

Arina creste

Nu mi-am inchipuit niciodata ca un pui de om poate crea atatea surprize. Socuri chiar, daca le pot numi asa si pe cele in sens pozitiv! Lasand la o parte faptul ca sunt o cioara care isi lauda negrutza peste tot si oricand, mi s-a spus si de catre alte persoane, ceva mai obiective si impartiale, ca a mea odrasla e foarte smechera! Se lipeste intr-asa stil de orcine are ea drept tinta si in vizor in anumite momente, incat e imposibil sa nu iti placa de ea (fie ca esti in rol de “lipit” sau vezi scena din exterior).

Aseara, de exemplu, cand am ajuns acasa… nici nu mai stiu ce voia de la mine!! Mi s-a sters totul instant din creier cand am auzit-o ca zice “mami a mea, ubita mea!”. Pai ce-as putea sa-mi doresc mai bun si mai frumos? Sa nu mai spun ca prinde toate minunile din zbor si ti le strecoara la corazon (ca tot e de actualitate) exact atunci cand e cazul, de parca strategiile au fost create de ea si pentru ea.

La vreun sfert de ora ma striga “Mami!”. „Da!“, ii zic. Face o pauza in care o vad ca mustaceste… si ma studiaza. Si-apoi foarte cursiv si natural: “eci opilu’ meu?” (In caz ca nu se intelege, traducerea ar fi “esti copilu’ meu?”). M-a lasat cu gura cascata intrebarea in sine, venita dintr-o data si in premiera, si m-a socat si sa realizez faptul ca era foarte constienta de efectul pe care il are asupra mea. A ras, ne-am dragalit un pic… si peste 10 minute m-a intrebat din nou, de parca descoperise ca amandoua avem un nou cod secret care ne ajuta pe-amandoua la o comunicare dincolo de orice limite si la o dragoste care nu ar putea fi exprimata mai clar si mai relevant.

Azi intrebarea s-a transformat in “eci eatanu’ meu?” – reproducerea este aproximativa, dar echivalenta cu “esti prietenul meu?”… asta pentru ca inca nu face foarte bine distinctia intre feminin si masculin… si, ce-i drept, deocamdata e mai funny asa. Iar concluzia e ca sunt si iubita si mami si prietena si tot ce mai vrea ea si mai are nevoie… si abia astept sa vad, sau mai degraba sa aud, ce mai zice.

A, smecherie suprema – la masa se uita la farfuria ei cu mancare de fasole verde, se uita la cea cu sarmale a vecinului de masa si foarte serioasa intreaba “tati, ei acem chimb?” Ce poti sa mai spui sau cum sa refuzi?!? Ei au mancat sarmale si mami fasolea verde.

Finala si bucurestenii

Bucurestiul iubit s-a impanzit astazi de un prim val de straini, in special spanioli, veniti pentru Finala UEFA Europa Leaguecare ce va avea loc maine pe National Arena. 
Am avut ocazia sa observ de dimineata atat pe straini cat si pe bucurestenii nostri. Si m-am distrat (era rasu-plansu mai exact) in sinea mea constientizand faptul ca Bucurestiul si probabil intreaga Romanie sunt un teritoriu total aturistic (nu stiu daca exista cuvantul, daca nu, o sa am o discutie serioasa cu Academia Romana :D ). 
Romanii nostri intorceau capul dupa proaspat sositii spanioli de parca ar fi vazut cine stie ce extraterestru. Si mi-am adus aminte ca in China, anul trecut, doar in orasele micute si uitate de lume se mai minunau locuitorii de fetele noastre europene dar macar cei de acolo aveau o scuza ca noi aveam pielea si ochii diferiti si probabil eram ciudatei din perspectiva lor. 
Dar a te holba tu roman la cativa spanioli care trec pe bulevard mie imi suna a faptul ca pe la noi lumea nu e obisnuita sa vada si alte natii decat cea proprie (usor de recunoscut si identificat nu doar dupa vorbe dar si dupa fapte) si asta pentru ca turism la noi nu prea exista  ...
Pai si atunci care e solutia?
Solutia se numeste promovarea patriei, a capitalei noastre si a tot ce tara are mai frumos. Trebuie sa invatam sa atragem turistii, sa invatam sa le oferim conditii bune si ospitalitatea cu care ne laudam (mai mult la nivel teoretic), sa ii obisnuim sa isi cheltuie banii de vacanta la noi si nu la altii. 
Pentru asta trebuie sa lucram cu totii pentru ca ziua de maine sa ne ofere noi posibilitati. Hai ca incepe sa sune a mesaj electroral :D . 
The End!

vineri, 4 mai 2012

Time-out

Time-out sau cum sa iei o pauza, sa deschizi bine ochii, sa profiti de ce e in jurul tau, sa iti restabilesti strategiile si sa reintrii, mai puternic, in joc.
Am zis-o si o sa tot repet, omul cat traieste invata si e important sa stim ce sa facem cu aceasta invatatura.
Eu am primit acum cateva zile o astfel lectie de la un salcam. Da, stiu ca nici macar nu este o fiinta, dar uite ca daca vrei, poti invata ceva din orice.
Locuiesc de peste 12 ani in Bucuresti si de aproape 9 in acelasi cartier. Nu am stiut sau de ce sa nu recunosc, nu m-a interesat ca in Bucuresti exista salcami. Habar nu am avut ca zi de zi trec pe langa unul, mai exact an de an de prin 2003 si asta pana zilele trecute cand a reusit sa ma imbete cu parfumul florilor sale si mi-a trezit simturile (ciudat, ca parca la betie te culci .. in fine, nu prea ma pricep :D ) si mi-a atras atentia asupra sa. Probabil el incepuse aceasta batalie cu mine, ca sa se faca observat, acum multi ani si eu nu am avut ragazul sau disponibilitatea sa ii acord atentia cuvenita, in conditiile in care el nu dorea decat sa ma incante, sa imi ofere parfumul florilor sale sau verdele plapandelor lui frunze si culmea, fara sa imi ceara nimic in schimb. Ce deal mai bun ca asta can you get?
Si uite cum un salcam te invata ca daca nu casti bine ochii in jurul tau, daca nu iti revizuiesti lista de prioritati, viata trece pe langa tine cu privirea in pamant, asa cum si noi trecem grabiti sau osteniti de rutina pe langa multe lucruri frumoase. 
Cred ca e tare important sa invatam sa ne bucuram de asa-zisele nimicuri, o floare, un parfum, o privire, un film, o plimbare in parc sau prin ploaie, o prajitura, o imbratisare,  o melodie sau de orice clipa alaturi de cei ce ne sunt dragi.
Cam atat am avut de zis :)

marți, 1 mai 2012

De prin Delta Dunarii

Pot spune ca deja la a treia revenire in acest loc exista o traditie in familia noastra in a vizita Delta Dunarii, an de an.
In Delta se gasesc activitati pentru toate gusturile, de la plimbarea cu barca pe canale si lacuri, la pescuit, mers cu bicicleta in zonele deluroase, mancat peste la greu (saramura, pane, zacusca, bors, storceag si cate si mai cate alte modalitati de preparare) precum si alte specialitati ale zonei precum placinta dobrogeana sau cea cu dovleac, nuci si mac.
Fauna si flora specifice acestei zone iti incanta privirea la orice pas. 
Cand te invaluie linistea, aici ai impresia ca timpul sta in loc. Doar cate un brotac iti mai intrerupe procesul admirativ si te aduce cu picioarele pe pamant (sau in barca, dupa caz).
Daca vremea este frumoasa poti ajunge rapid la mare si te poti bucura de o zi relaxanta la plaja.
Toate aceste lucruri marunte iti fac sederea frumoasa si plina de energie pozitiva cu care iti incarci tolba sau portbagajul si pe care o aduci acasa ca sa te insoteasca pana la urmatoarea calatorie.
Delta Dunarii este un loc cu care trebuie sa ne mandrim, pe care trebuie sa il respectam si sa il promovam asa cum merita.