marți, 31 mai 2011

La sfarsit de mai...

... se pare ca sunt deprimata. Sau intr-o stare proasta cel putin. S-au adunat destule in vreo 2-3 saptamani sau cam asa. Dar e normal pana la urma sa fie si perioade din astea... si la mine era si un pic de asteptat.

Pentru ca ma asteptam sa fie greu la cresa si sa se imbolnaveasca pitica acolo. Dar probabil ca nu aveam cum sa imi inchipui ca o raceala poate dura atat, ca va trebui sa luam n feluri de siropuri si picaturi... fara rezultat, ca va trebui sa incepem deja de la varsta asta sa luam antibiotic... sau e un fel de-a spune „luam” pentru ca din 5 ml abia reusim sa inghitim vreo 2 si aia in cel putin 10 minute si cu tentative de voma, ca vom face pseudo-aerosoli pentru ca ii facem in stilul propriu de la distanta si nu stiu cu ce efect, ca va trebui sa mergem la doctor din doua in trei zile si asta in conditiile in care fiecare vizita e o tortura cu urlete si plansete pana la sufocare.

Si ma astept de cateva luni si la momentul reintoarcerii la serviciu. Dar pregatita nu as putea sa fiu pentru ca nu e usor si nici posibil sa nu imi fac zeci de ganduri – ce-o sa faca pitica toata ziua, cum o sa se descurce, cine o sa aiba grija de ea, cum o sa stau eu fara ea, cat o sa se imbolnaveasca, cu cine o las maine pentru ca inca e racita, la cine sa apelez pentru ajutor pentru ca fiecare si le are pe-ale lui. Si tot asa, multe altele.

Nu scapam de starea fizica proasta si parca nu facem nici un progres si parca tot astept sa se mai intample ceva, desi stiu ca gandirea negativa nu ajuta. Pentru ca nu stiu ce sa astept bun... sunt intr-unul din momentele alea - prea mult stres, zero relaxare. Au trecut de exemplu ceva zile de sarbatorit si nu am sarbatorit pentru ca nu am avut forta necesara de a face ceva si pentru ca ceilalti au preferat sa le lase sa treaca pur si simplu sau au avut alte lucruri mai importante... si asta cred ca duce la gandire negativa. Plus ca mi-am dat seama ca stam foarte prost la capitolul invitatii de orice fel, de la cele de joaca pentru copii, pana la cele gen “mi-e dor sa te vad”, de la petrecut o zi impreuna pana la mers intr-o excursie sau intr-un concediu ceva. Dar iarasi, oamenii au lucruri importante de facut sau e greu sa ai copil si sa fie si bolnav sau pur si simplu nu exista compatibilitate pentru un drum mai lung sau eu sunt de vina pentru ca eu sunt ciudata si o companie cam dezagreabila… si da, sunt o groaza de motive si pretexte si le inteleg, nu le condamn, doar le constat. Si bine ca exista totusi cateva persoane, sub numarul degetelor de la o mana, care nu ne uita niciodata si care se straduiesc sa ne ia asa cum suntem si carora le sunt recunoscatoare si pe care le si apreciez chiar daca nu sunt mereu in stare sa le-o arat… caci, na eu sunt ciudata si daca nu stiu sa ma exprim si daca dau pe din-afara de bunavointa si amabilitate.

Si totusi nu conteaza frustrarile mele, conteaza sanatatea copilului care ma trage multi pasi in jos si conteaza foarte mult si faptul ca am ramas fara Toto pentru ca asta simt ca ma darama in momentul asta. E o pierdere reala si ma doare durerea mea, dar mai ales a celor care trec prin asta cu mine. Pentru ca nu conteaza de ce natura e sufletul ala, atunci cand stai cu el 13 ani si mananci cu el, dormi cu el, ii vorbesti si asa mai departe, tot il cauti prin casa fiindca nu poti accepta ca nu mai e.

Si scriu toate astea pentru ca nu pot sa vorbesc. Simt ca mi se opresc cuvintele in gat inainte de rostire. Dar le multumesc celor care au avut ceva cuvinte de incurajare pentru mine zilele astea, care mi-au dat vreun sfat sau au vrut doar sa stie ce facem, celor care ne-au invitat la masa si ne-au dat prajituri si ne-au acordat atentie si au incercat sa ne scoata din rutina noastra pe care o avem de mai bine de 2 ani in care abia daca am iesit de 2 ori mai departe de 60 de km… si chiar si vecinului de peste strada, chiar daca el nu citeste asta, pentru ca mi-a adus bujori aseara la 10. :)

vineri, 27 mai 2011

Motive de bucurie (II)

Sunt momente cand viata iti mai da cate-o palma ca sa te trezeasca.
Presupun ca motivul principal este ca ajungem sa ne complacem si uitam sa apreciem cu adevarat ce avem in jurul nostru: familie, loc de munca, sanatate, pace, viata in general.
Important este, cred eu, ca dupa acea palma sa ne redresam, sa ne invatam lectia si sa ne bucuram ca un copil care descopera o noua jucarie de tot ce ne ofera viata, zi cu zi.

Pe scurt, trebuie sa pretuim ceea ce avem atat timp cat il avem.
Si daca nu am stiut pana atunci, trebuie sa invatam sa iubim, sa ne bucuram pana si de lucrurile aparent marunte, sa multumim, sa primim un dar, sa daruim la randul nostru, sa iertam, sa fim toleranti, sa traim frumos si in armonie.
Pana la urma, sa spui Te iubesc!” sau “Multumesc!” sau “Iarta-ma!” nu este un gest de slabiciune ci este o dovada ca exista sentimente frumoase, echilibrate.

Deci ce mai astepti?

Despre nevoia care te invata

Miercuri am fost cu pitica la doctor. Am pus-o in scaunelul de masina si am plecat amandoua la drum. Am facut vreo jumatate de ora si, ca pana acum mereu de fapt, am avut norocul ca ea sa stea cuminte - nu comenteaza cum conduc si nici nu prea zice mare lucru pana nu ajungem la destinatie; abia atunci se pune pe bodoganit si zice, zice, ea stie ce, pana se opreste sa mai si respire.

Deci miercuri am ajuns in timp ok, am parcat, am intrat amandoua in clinica, am asteptat foarte cuminti sa fim invitate si in cabinet... am colaborat de minune. Despre cat sufera ea si se consuma de fiecare data la consultatie, nu mai zic nimic. Cert e ca s-a calmat cand am plecat, si-a reluat supusa locul in masina si a ascultat muzica, uitandu-se pe geam, pana am ajuns acasa. Acasa le-a povestit lui Bubu si lui Toby pe unde-a fost si ce-a facut. Sunt foarte mandra si fascinata de cum se transforma si incepe sa fie din ce in ce mai mult un omulet, adica un om mare in miniatura, si inca unul inteligent care intelege multe si stie sa ceara, sa arate, sa astepte sau nu, sa fie de acord sau nu etc. Apropos, amandoua suntem mari amatoare de Black Eyed Peas.

Ieri am avut iarasi treaba in oras. Am facut 35 de minute de-acasa pana putin dincolo de Unirea - timp foarte bun, zic eu. Am facut ce-am avut de facut si am luat-o spre casa la o ora critica - 5 si ceva. Prin urmare m-am miscat mai incet... dar am intrat si la benzinarie, a sarit un nene sa imi alimenteze el, mi-a spalat si geamurile, un altul de la casa m-a lasat sa platesc inaintea lui. Si n-am avut nici un incident. (Deci sa mai crezi in horoscop!)

Ca intotdeauna, si probabil asta nu o sa inceteze niciodata, am fost socata, dar si enervata de nonsalanta cu care soferi in masini care stau sa de dezmembreze singure in mers, au atitudinea aia de kamikaze - se avanta vitejeste si iti taie fata, siguri fiind ca ei nu au nimic de pierdut si ca tu, care tii la masina ta si nu ai nici un chef si nici nu iti permiti sa o tii nu stiu cat in service, preferi sa iti rupi gatul punand frana decat sa intri in ei. Iar pietonii sunt si mai inconstienti, traversand pe unde apuca si alergand printre masini ca aproape am facut tic tresarind cand se mai nazarea cate unul.

Nu sunt buna la condus. O fac doar pentru ca nu am incotro. Adica nu imi place haosul asta si ma sperii foarte usor de gradul de nebunie generala la care am ajuns... noi, natia asta in general. Urasc necivilizatia si as prefera sa merg pe jos exclusiv... desi nici asa nu cred ca as fi in siguranta. Dar urasc si sa depind de altii... asa ca sunt nevoita sa cedez si sa dau din coate cum pot. Nu-mi place sa injur si nici sa ma cert, deci sunt complet nepregatita si din punctul asta de vedere. Plus ca nu prea mai cred in oameni... adica bunatatea strainilor (si nu numai) mi se pare suspicioasa si cu motive egoiste, ascunse, dar in schimb ma astept mereu sa fiu pacalita cu ceva sau sa fiu luata de fraiera. Asa ca asta e ideea! De-asta simt ca am avut super realizari in astea doua zile de descurcat singura. De-asta mi se pare mare branza ceea ce pentru altii e banal.

Sa vedem insa cum o sa ma descurc de pe 1 incolo. Sper sa plece tot orasul in vacanta si sa ramana gol pentru mine!

joi, 26 mai 2011

Asa tata, asa fiica!

Am cam facut noapte alba. Dar eu sunt de vina ca nu pot dormi daca ma trezeste si cel mai mic zgomot... si nu ma mai lasa sa adorm la loc. M-am si obisnuit sa fie liniste deplina noaptea - nu trec masini, motociclete din alea asurzitoare nici atat. Mai canta cate-o pasare de noapte cand si cand (si chiar ca nu mai dorm dupa!). Si uneori mai latra cate un caine, dar asta deja e parte bine integrata a peisajului de fond si rar ma mai deranjeaza.

Problema mea de azi-noapte insa a fost speciala. Am avut concert de sforaituri pe mai multe tonalitati. Bubulina, racita fiind si cu nasucul infundat, respira si ea cum putea - adica pe guritza si cu ceva zgomote haraitoare pe nas. Si cum nu m-a lasat sufletul sa o trezesc ca sa ii pun seruri si alte cele... ar fi plans, saracutza si s-ar fi chinuit, am lasat-o sa ii faca serioasa concurenta lu' taica-su... care Doamne fereste sa sforaie!!! Respira doar putin mai cu poticneli in pozitia orizontala. Deci erau alternativ unul mai mare, unul putin mai mic, dar cutezator! Sforait, bineinteles!! (S-ar putea sa fi fost si de la Toby cateva, dar el a fost izolat in bucatarie, asa ca nu-l invinuiesc fara dovezi.) Iar eu numaram oi si avioane, motorase, tractorase si ce-or mai fi fost ele. Pe la 3 asa am vrut sa ma trezesc de tot... dar imi era mila si de mine sa stric o asa bunatate de noapte de somn!

A, si vorbesc si in somn... amandoi, tata si fiica! Cea mica il striga pe Toto... alias Toby sau orice catzel. E si normal... ca doar adoarme zicand "Toto" si se trezeste cu acelasi cuvant in cap si pe buze. Al mare vorbeste limbi klingoniene. Sau doar codificate anti-nevasta. Dar nu imi mai bat capul cu ele ca pana la urma tot mai bine deslusesc ce trebuie la lumina zilei.

Bine, hai sa nu mai dau vina pe ei. Sa zic mai bine ca nu reusesc sa dorm din cauza grijilor legate de prea multe schimbari in viata mea de zi cu zi. Nu ca as fi vreo emotiva eu!!! Sper sa trec doar cu bine de ziua de azi ca am niste drumuri de facut cu masina si la horoscop mi-au zis sa nu prea conduc. Ce nimereala!

miercuri, 25 mai 2011

AMR 7...

... cu tot cu ziua de azi. Ingrozitor de putin! Pregatita nu-s, dar nici nu cred ca as mai putea fi vreodata... ca doar fac parte din categoria care isi doreste pensia (nu si batranetea!) de la 30 de ani. Am ceva emotii, o multime de griji si incerc sa ma pregatesc psihic pentru o serie de zile foarte grele. (Incerc degeaba ca tot or sa ma termine, dar o sa trec peste ele pentru ca n-am incotro... si pentru ca, intr-un fel sau altul, timpul tot trece.)

Nu stiu unde s-a dus ultimul an si jumatate! L-as cam vrea inapoi, dar cine mi-l da?!?

vineri, 20 mai 2011

Motive de bucurie

Timpul, viata si experienta te invata (sau ar trebui sa te invete) sa ajungi sa te bucuri de ceea ce ai, la present tense. Altii mai luminati ca mine au sintetizat acest lucru in 2 cuvinte: carpe diem.
Asa ca de dimineata am facut abstractie ca a trebuit sa ma trezesc inainte de ora 7 sa ma duc la munca cea de zi cu zi si am incercat sa ma bucur de fiecare clipa ce mi-a fost oferita mai ales si pentru ca stiam ca se anunta un week-end de pomina in Delta.
Deci am o sumedenie de motive sa ma bucur:
este soare si frumos, balerinii nu mi s-au stricat de la ploaia de ieri desi luasera multa apa la bord, o sa am parte de o zi scurta la serviciu, am scapat de tema la engleza, raportul este aproape gata, o sa ma revad cu ai mei, o sa mancam, bem si o sa ne veselim, o sa am ocazia sa imi testez pentru prima oara outdoor noul meu aparat foto (=mai mult material pentru blog!).
Asa ca traiasca motivul, oricare ar fi aceasta si sa ne bucuram de fiecare clipa traita din plin!

Fratia covrigului

Cred ca nu exista productie mai mare in tara asta decat cea de covrigi. Peste tot - in piete, la parterul blocurilor, in intersectii se produc si/sau se vand covrigi pe banda rulanta. Ca vorb-aia... mirosul te atrage, aspectul si el, iar cu 1 leu iei ditamai covrigul si umfli burta pentru cateva ore bune.

Lasand la o parte faptul ca nu m-am simtit niciodata in largul meu sa mananc pe strada, iar covrigul, prin traditie se pare, se mananca mai ales din mers si direct din punga de hartie, ma intreb ce se intampla cu educatia pana la urma. Se tot bate moneda pe mancatul sanatos, bio si tot asa, si de fapt foarte multa lume isi incepe dimineata cu o coca dulce si fierbinte care se duce bolovan in stomac daunandu-i grozav. Bine, ma iau de covrig, dar de fapt toata patisereala e o problema. Nu zic ca mie nu-mi plac pateurile cu branza sau strudelul cu dovleac de exemplu. Dar stiu vreo doua cazuri concrete de acumulari serioase de kilograme pe baza de merdenele. Adica americanii au fast-food-urile si noi patiseriile de care te impiedici din 10 in 10 metri. Pe principiul ieftin si rapid, cu sanatatea mai vedem noi ce facem. Pana la urma si-asa vine sfarsitul lumii, nu? Macar sa terminam cu burta plina si fericiti.

sâmbătă, 14 mai 2011

Cresa! Hm!

Sunt pe cale sa inchei una dintre cele mai grele si mai traumatizante saptamani din viata mea. N-am crezut ca poate fi atat de greu sa iti duci copilul la cresa. E adevarat ca greul asta vine si din faptul ca pitica are doar 1 an si 3 luni. Fiind cea mai mica, pierde din start la capitolul oboseala si la cel de a nu putea tine pasul cu ceilalti copii. Plus ca nu vorbeste. Slava Domnului insa ca stie sa arate ca vrea ceva – apa, mancare, somn. Si ma mai incurajeaza asa.. pentru ca am mare incredere in ea.
Si cum sa nu am incredere cand ma surprinde in fiecare zi cu cate lucruri stie si intelege. Pe de-o parte imi pare rau ca intelege de cum ajungem la cresa ca o s-o las acolo. Si plange si se prinde cu manutele si spune in continuu “nu, nu, nu”. Iti rupe inima. Pe de alta parte ma bucur ca e asa fericita cand ma duc sa o iau si rade si spune “pa” la toata lumea. In clasa, pe holuri, in curte… le arata tuturor ca pleaca si ca e incantata.
E foarte grea etapa asta. Si pentru ea si pentru mine care nu am prea facut altceva decat sa ma dedic ei timp de 15 luni. Si nu ajuta nici surprinderea si intrebarile care mai apar prin jur, pentru ca eu insami am dubiile mele si imi pun la indoiala propria decizie… in special cand lacrimile ei ma fac sa ma gandesc sa renunt la tot si sa o tin doar langa mine. Daca as putea sa fac mereu asta! Daca as putea sa o apar mereu de tot ce e rau si urat. Dar nu pot decat sa sper ca nu o sa aiba prea mult de suferit, ca o sa invete sa fie independenta si descurcareata si puternica si pe picioarele ei… chiar daca asta o sa insemne sa nu mai aiba asa multa nevoie de mine. Si mai sper si sa ajunga sa ii placa acolo, si asta inainte sa cedez eu si sa ma inmoaie de tot supararea ei. Pentru ca atunci nu stiu ce o sa fac. :)

duminică, 8 mai 2011

BARCELONA

Barcelona este dificil de descris in cuvinte, trebuie sa o simti si sa o traiesti. Este o impresionanta combinatie de vechi si nou, de kitsch si eleganta, de sobrietate si dezinvoltura. Este un oras cosmopolit, colorat, frematator, aromat si incantator in felul sau. Intr-o parte de oras te insoteste mirosul de salcami infloriti impletit cu cel de pini iar in partea opusa sunt stapani briza marii, palmierii si vegetatia exotica.
Bcn este “entre mar y montaña” si aceasta dubla personalitate ii asigura un farmec de neegalat. Aceasta dualitate se reflecta si in felurile de mancare oferite.
Aici am observat mai bine ca oriunde cum localnicii se distingeau de turisti.
Tot aici rosteam usor timorati raspunsul la intrebarea din ce tara suntem. Cu toate astea, lumea stia sa faca distinctie intre romanii etichetati si oamenii adevarati.
Este un loc deosebit unde mi-ar placea sa revin oricand cu placere!


Pe scurt, trebuie sa simti si sa intri in spiritul Barcelonei ca sa o intelegi si ca sa o indragesti iremediabil si asta nu este greu deloc!






































miercuri, 4 mai 2011

Cacao fierbinte

Primavara asta parca-i toamna! Ma si enerveaza! E atata umezeala, incat am numai melci si melcisori prin toata gradina... prin curte peste tot de fapt.
Ca sa ma mai binedispun si sa ma energizez si, nu in ultimul rand, sa ma incalzesc, mi-am facut o cacao suuuper buna. Am gasit reteta intr-o carte si mi s-a parut foarte rapida. Si anume: o lingura de cacao, 2 lingurite de zahar, preferabil brun, un sfert de lingurita de scortisoara si un varf de nucsoara amestecate si topite un pic cu o lingura - o lingura si jumatate de apa fierbinte. Separat am incalzit foarte bine o cana de lapte pe care am turnat-o ulterior peste amestecul cu cacao. Si gata! Reteta zicea si de jumatate de lingurita de esenta de vanilie si de un strop de esenta de migdale. Dar eu nu am simtit nevoia sa le mai pun si pe-astea... scortisoara si nucsoara fac o treaba suficient de buna.
Recomand la ora asta o cacao fierbinte! Eu una o beau pe la spatele copilului. :)