La sfarsit de mai...

... se pare ca sunt deprimata. Sau intr-o stare proasta cel putin. S-au adunat destule in vreo 2-3 saptamani sau cam asa. Dar e normal pana la urma sa fie si perioade din astea... si la mine era si un pic de asteptat.

Pentru ca ma asteptam sa fie greu la cresa si sa se imbolnaveasca pitica acolo. Dar probabil ca nu aveam cum sa imi inchipui ca o raceala poate dura atat, ca va trebui sa luam n feluri de siropuri si picaturi... fara rezultat, ca va trebui sa incepem deja de la varsta asta sa luam antibiotic... sau e un fel de-a spune „luam” pentru ca din 5 ml abia reusim sa inghitim vreo 2 si aia in cel putin 10 minute si cu tentative de voma, ca vom face pseudo-aerosoli pentru ca ii facem in stilul propriu de la distanta si nu stiu cu ce efect, ca va trebui sa mergem la doctor din doua in trei zile si asta in conditiile in care fiecare vizita e o tortura cu urlete si plansete pana la sufocare.

Si ma astept de cateva luni si la momentul reintoarcerii la serviciu. Dar pregatita nu as putea sa fiu pentru ca nu e usor si nici posibil sa nu imi fac zeci de ganduri – ce-o sa faca pitica toata ziua, cum o sa se descurce, cine o sa aiba grija de ea, cum o sa stau eu fara ea, cat o sa se imbolnaveasca, cu cine o las maine pentru ca inca e racita, la cine sa apelez pentru ajutor pentru ca fiecare si le are pe-ale lui. Si tot asa, multe altele.

Nu scapam de starea fizica proasta si parca nu facem nici un progres si parca tot astept sa se mai intample ceva, desi stiu ca gandirea negativa nu ajuta. Pentru ca nu stiu ce sa astept bun... sunt intr-unul din momentele alea - prea mult stres, zero relaxare. Au trecut de exemplu ceva zile de sarbatorit si nu am sarbatorit pentru ca nu am avut forta necesara de a face ceva si pentru ca ceilalti au preferat sa le lase sa treaca pur si simplu sau au avut alte lucruri mai importante... si asta cred ca duce la gandire negativa. Plus ca mi-am dat seama ca stam foarte prost la capitolul invitatii de orice fel, de la cele de joaca pentru copii, pana la cele gen “mi-e dor sa te vad”, de la petrecut o zi impreuna pana la mers intr-o excursie sau intr-un concediu ceva. Dar iarasi, oamenii au lucruri importante de facut sau e greu sa ai copil si sa fie si bolnav sau pur si simplu nu exista compatibilitate pentru un drum mai lung sau eu sunt de vina pentru ca eu sunt ciudata si o companie cam dezagreabila… si da, sunt o groaza de motive si pretexte si le inteleg, nu le condamn, doar le constat. Si bine ca exista totusi cateva persoane, sub numarul degetelor de la o mana, care nu ne uita niciodata si care se straduiesc sa ne ia asa cum suntem si carora le sunt recunoscatoare si pe care le si apreciez chiar daca nu sunt mereu in stare sa le-o arat… caci, na eu sunt ciudata si daca nu stiu sa ma exprim si daca dau pe din-afara de bunavointa si amabilitate.

Si totusi nu conteaza frustrarile mele, conteaza sanatatea copilului care ma trage multi pasi in jos si conteaza foarte mult si faptul ca am ramas fara Toto pentru ca asta simt ca ma darama in momentul asta. E o pierdere reala si ma doare durerea mea, dar mai ales a celor care trec prin asta cu mine. Pentru ca nu conteaza de ce natura e sufletul ala, atunci cand stai cu el 13 ani si mananci cu el, dormi cu el, ii vorbesti si asa mai departe, tot il cauti prin casa fiindca nu poti accepta ca nu mai e.

Si scriu toate astea pentru ca nu pot sa vorbesc. Simt ca mi se opresc cuvintele in gat inainte de rostire. Dar le multumesc celor care au avut ceva cuvinte de incurajare pentru mine zilele astea, care mi-au dat vreun sfat sau au vrut doar sa stie ce facem, celor care ne-au invitat la masa si ne-au dat prajituri si ne-au acordat atentie si au incercat sa ne scoata din rutina noastra pe care o avem de mai bine de 2 ani in care abia daca am iesit de 2 ori mai departe de 60 de km… si chiar si vecinului de peste strada, chiar daca el nu citeste asta, pentru ca mi-a adus bujori aseara la 10. :)