marți, 17 noiembrie 2009

Despre scris

A trecut o vreme de cand n-am mai scris nimic. Si se pare ca nici nu prea o s-o fac curand. Sunt intr-o faza de frustranta si insuportabila ne-inspiratie. Boala aia de care nu scapa nici in scriitor, care il lasa si il ia din nou cand ii e lumea mai draga ca o durere enervanta de cap.
Azi mi-am zis ca trebuie neaparat sa scriu ceva (de parca a functionat vreodata asa!). Mi-am facut o cafea tare si m-am asezat la masa de scris (si asta e o “poetizare”… m-am asezat de fapt in varful patului si mi-am luat laptopul in brate… dar am dat si drumul la televizor!!! Si, pe langa asta, cine a dovedit vreodata ca o cafea tare aduce si inspiratie? Insomnie poate, dar nu ea e problema mea acum).
Ma simt ca atunci cand eram in clasa a 2-a. Tocmai am scapat de supravgherea mamei (draga de ea, probabil si-a zis ca, daca am trecut de bastonase si alte cerculete, imi poate acorda increderea necesara pentru a-mi face lectiile de capul meu). Pe-atunci nu-mi atragea televizorul atentia si nu aveam nici o dracovenie de caine cu chef de joaca… pentru care cea mai mare distractie e sa imi roada sosetele cu degete cu tot. Dar imi ascuteam creionul la fiecare 5 minute, ma uitam pe pereti si numaram imperfectiunile din tapet, mi se facea sete, foame… orice… scenariul obisnuit. Si acum vad ca tot gasesc pretexte: ba nu stau in pozitia cea mai comoda, ba ma enerveaza o reclama ridicola si e musai sa schimb canalul, ba imi aduc aminte de alte lucruri pe care le am de facut si imi spun, ca de fiecare data, ca ar trebui sa-mi fac o agenda pentru ca mi se pare ca nu ma organizez suficient de bine pe baza de remindere (a intrat deja in vocabularul comun cuvantul asta, nu?)
Si uite asa trece timpul si eforturile mele nu se incheie cu nici un succes. Ba ma simt si mai fara speranta. De-as gasi macar punctul de la care sa incep. O idee, o scanteie, o sclipire… o traznaie. Da, ar merge si un ceva ridicol pe care sa incerc apoi sa il cosmetizez. Oricum, cred ca orice mi se pare ridicol acum. Am nevoie de un click care sa puna in miscare rotita care trebuie. Dar nu e asa de simplu, fir-ar sa fie!
Nu e simplu cand nu mai reusesc sa vad rostul. Ce ar fi asa de interesat incat sa merite sa fie asternut pe hartie? Sau poate ar fi multe, dar nu ma mai identific eu cu nimic acum. Chiar sa nu mai am nici o idee de exprimat?! Oare chiar nu ma mai provoaca nimeni? Atunci de ce simt un gol cand nu scriu? Poate pentru ca mi se pare mai periculos sa scriu si de fapt sa nu spun nimic decat ar fi sa renunt pur si simplu sa mai scriu. Si totusi, daca renunt, risc oare sa nu imi mai revin?
Solutia ar fi sa ma auto-arunc in banal si sa scriu si gata! Sa scriu orice pentru a respecta un deadline, pentru a onora un contract, pentru a-mi pastra job-ul… si sa sper in acelasi timp ca cei care m-au citit pana acum nu vor baga de seama confuzia si lipsa de coerenta. Sa risc sa citesc apoi critica dura: “o regretabila pierdere a identitatii autorului”, “un moment de rascruce intr-o cariera care debutase promitator”… si altele asemenea.
A sunat telefonul si m-a trezit din visarea asta. Era redactorul sef… trebuia sa ii predau articolul pentru revista acum o ora... articolul pe care am acceptat sa il scriu ca un fel de preview la carte. Si i-am spus ca i-l trimit pe mail in jumatate de ora. Si acum??? Daca as sti macar despre ce e cartea!

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Putina filozofie de viata

Zilele astea m-am gandit foarte mult la bunica mea, singura pe care o mai am. Nu e foarte departe… doar la o ora distanta sau, si mai rapid, la cateva secunde de format numarul pe telefon. De fapt am si vorbit cu ea, dar lucrurile uzuale… Nu am sunat-o sa ii spun ca ma gandesc la ea mai mult ca de obicei si ca o inteleg. Pentru ca mai corect ar fi sa formulez asa: zilele astea am inteles-o cel mai bine pe bunica mea.
Am inteles, intr-o oarecare masura, tortura prin care trece de cand a ramas fara vedere. “Intr-o oarecare masura” inseamna ca nu se compara faptul ca eu sunt nevoita acum sa stau 99% din timp in pat cu neputinta ei de a mai face lucrurile pe care le facea acum cativa ani. Eu ma pot misca totusi… si ea la fel. Dar e vorba ca, dintr-o femeie foarte activa care nu se odihnea decat 5-6 ore pe noapte, s-a transformat acum intr-una care nu mai poate face aproape nimic. Eu pot citi, pot scrie, pot vedea lumina soarelui prin fereastra. Ea doar tanjeste dupa soare si cauta cate un loc in care sa ii simta caldura pe obraz.
E foarte greu ca intreaga viata sa ti se schimbe radical intr-o secunda. Sa ti se schimbe in rau, iar tu sa mai si accepti acest lucru ca pe un dat de la Dumnezeu. E greu sa ai o permanenta teama in suflet ca exista loc de si mai rau si ca nu il poti preveni. Si cel mai greu, cred, e sa ai constiinta faptului ca raul care ti s-a intamplat e ireversibil, ca nu te poti intoarce in timp sa faci lucrurile altfel, ca nici macar nu stii ce ai fi putut sa faci ca lucrurile sa fi decurs altfel si ca, cel mai probabil, nimic din ceea ce urmeaza sa faci nu te va ajuta ca lucrurile sa mai poata fi macar pe jumatate cum au fost… reparate din punctul tau de vedere.
Niciodata nu te gandesti prea mult la situatii pe care le vezi, dar in care nu ai fost pus tu insuti. Ai impresia ca te-ai descurca mai bine, dar nu realizezi ce inseamna sa faci fata pana nu ajungi in punctul de a o face. Si atunci e cam tarziu sa-ti doresti sa nu fi ajuns niciodata acolo.
M-am gandit de multe ori ca anumite teste ni se dau ca raspuns la aroganta noastra, la increderea exagerata pe care o avem atunci cand ne imaginam ca noua nu ni se poate intampla… altora da, dar noua nu. Si poate ca asa si e. Pana la urma cine ne da noua dreptul sa ne consideram de neinvins? Dar unele incercari de genul asta mi se par prea dure. Si nu ma refer la cele la care sunt supusa eu, ci la cele la care sunt supusi cei dragi mie. Pentru ca doare mai rau sa ii vad pe cei la care tin suferind fara speranta, cu atat mai mult cu cat eu nu i-as putea ajuta. E o dubla pedeapsa sau chiar multipla pentru toti cei implicati. Sau sunt lectii de viata pe care ar trebui sa ni le insusim. Greu de zis daca si reusim pentru ca e aproape imposibil sa concepi ca va exista doar neputinta acolo unde candva totul era posibil.

vineri, 13 noiembrie 2009

Vineri 13

Vineri 13! Ziua in care toti superstitiosii ar trebui sa stea in casa (de parca ar putea cineva sa garanteze ca nu iti poti face o vanataie serioasa lovindu-te de piciorul de la pat… asta ca sa nu ma gandesc la alte accidente mult mai stupide, dar mai serioase in consecinte.)
“Teama de ziua de vineri ce cade pe 13 are si un nume: paraskavedekatriafobie (un cuvant grecesc la origine) si reprezinta o forma specializata a fobiei de numarul 13.” Am gasit asta intr-un articol aparut in ziarul Gandul acum cativa ani. Mi se pare o caraghiosenie (asta ca sa fiu in ton). Bine, fiecare om are dreptul la o opinie si un punct de vedere… si la propriile superstitii ca doar promovam libertatea de gandire. Tocmai de-asta… parerea mea e ca uneori ne agatam de lucruri copilaresti pentru a gasi scuze sau pretexte. Si ma refer aici la toate superstitiile, nu numai la asta cu ziua de vineri 13 care mi se pare ca si-a insusit cam multe merite. Adica e de vina ziua de vineri 13 ca am ramas fara job sau e pur si simplu o consecinta a unei decizii umane pe care as fi putut sau nu s-o previn? Sau poate ca pur si simplu e un noroc… asa o sa am curajul si motivatia sa caut altceva mai bun. Ca sa ma exprim altfel, mie in general nu imi plac lucrurile care incep cu “nu”. Pentru mine, daca tot e sa cred in ceva, functioneaza mult mai bine zicalele de genul “Ce nu te doboara te face mai puternic” sau foarte populara “Un sut in fund e un pas inainte”. Mai bine caut un rost in ceea ce se intampla si privesc inainte decat sa ma intorc si sa ma sufoc cu regrete. Si asta e ceva, zic eu, tinand cont de faptul ca totusi optimismul nu e punctul meu forte.
E vineri 13 si imi merge prost. Hm! Pai daca e s-o iau asa in saptamana as avea vreo 4-5 zile de vineri si toate numai de 13. Si mai ca m-as risca sa am numai zile de vineri 13 daca dupa ele ar urma intotdeauna si o zi de sambata… sau fie si numai serile de vineri care mie mi se par cele mai relaxante. Ma gandesc ca ghinionul intr-o zi de vineri ni-l facem noi singuri: mi se par super malitiosi sefii care stabilesc sedinte vinerea dupa ora 3 pentru ca ei oricum nu au altceva mai bun de facut, mi se pare o super prostie umana ca vineri seara sa ne imbulzim cu totii in supermarketuri si sa cumparam mult mai mult decat am avea nevoie (si in timpul asta bombanim ca merge totul ca naiba) si mi se pare ca e doar vina noastra si a nimanui altcuiva atunci cand nu stim sa fim prevazatori, atunci cand ne ducem cu buna stiinta acolo unde e aglomeratia mai mare, pe autostrada (presupunand ca am avea asa ceva) sau intr-un Mall abia deschis. Si tot asa.
Ce e ghinionul de fapt? Sa-ti pice la examen singurul subiect pe care nu l-ai invatat? Statistic stii ca exista si sansa asta si daca iti asumi riscul, o faci pe barba ta, nu? Sa ti se fure ceva din geanta sau faptul ca e tocmai portofelul cu bani si acte? Pai de ce ti-ar fura cineva pachetul de servetele… fie el sezon de porcina sau nu?! Glumesc… se mai intampla si lucruri care nu tin de noi si care sunt nedrepte si atunci spunem ca avem ghinion. Dar cam asa e croita viata… nimeni nu scapa. Avem doar de ales – o luam in piept sau ne vaitam.
Cred ca e pierdere de timp sa ne ghidam dupa superstitii. Ceva ce e menit sa se intample oricum se intampla si, cu cat acceptam mai repede, cu atat mai bine mai ales ca nu toate lucrurile sunt de inteles. Asta e concluzia unei persoane nascute intr-o zi de vineri 13 care poate sa spuna cu mana pe inima ca prea rau nu i-a mers... cel putin pana acum. :))

luni, 9 noiembrie 2009

Bran - Poiana Brasov - Brasov

Acum vreo 2 saptamani ne intorceam dintr-un "periplu" prin cateva dintre atractiile turistice de pe la noi. A fost frumos si relaxant, iar compania deosebit de placuta, asa ca nu puteam sa nu astern cateva cuvinte despre aceasta calatorie.


Dintr-o pofta de colac secuiesc (Kurtos Kolac) am pornit spre Bran, unde era mare agitatie din cauza unei sarbatori populare, cu origini precrestine, numita Focul lui Sumedru. Pe langa atractiile locale, arta populara sau preparatele traditionale, ne-am desfatat cu o vizita la Castelul Bran pe care doream sa il revedem dupa ce si-a schimbat proprietarii. Departe de a fi ceea ce cred turistii straini, si anume Castelul vampirului Dracula, este un loc incarcat de istorie si cu care romanii trebuie sa se mandreasca.


Dar cum calatorului ii sade bine cu drumul, am purces catre Poiana Brasov. Hainele toamnei ne-au incantat privirile. In Poiana, lume colorata si destul de putine fitze pentru ca nu era sezon iar paparazzi nu iesisera inca la vanatoare de vedete. O plimbare cu telecabina ne-a facut sa repiram un aer care te imbata cu taria sa mai ales daca ai plamani obositi de bucurestean. Seara am stat pe prispa pesiunii pana am inghetat lemn dar apoi ne-am relaxat in cabina de dus cu hidromasaj ca premiu dupa o zi "grea".


Duminica dimineata am plecat spre cetatea Brasovului.

Brasovul este unul dintre orasele de la noi care imi este foarte drag pentru ca este mai putin romanesc. Cateva ore aici iti incarca bateriile pentru cateva saptamani bune. Am prins o vreme excelenta, un soare dogoritor care ne-a sporit bronzul. Spre stiinta, Biserica Neagra este inchisa publicului duminica. I-am admirat insa exteriorul rece si sumbru care pentru cateva momente m-a pacalit si am crezut ca ma aflu in alta tara. Spre rusinea mea pentru ca dau dovada de lipsa totala de patriotism se pare ca cel mai mult ma relaxeaza ideea ca sunt departe de Romania, chiar si prin asemanarea unui oras romanesc cu unul din strainatate. Singurei sau in compania prietenilor de nadejde, imi place la nebunie sa calatoresc si sa descopar locuri frumoase chiar si aproape de casa. Si un loc frumos este acela unde te simti bine, nu? :)

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Dragostea de carte

In satul in care locuiam biblioteca era o institutie ciudata, privita ca pe un moft si o investitie aproape inutila.
In acest sat toata lumea muncea ca sa isi castige existenta iar copiii nu erau nici ei scutiti de astfel de indatoriri.
Eu eram cel mai mic dintre cei patru frati adunati din doua familii, adica tata avea un fiu al sau cu prima sotie, mama avea si ea o fiica din prima casatorie iar impreuna ne aveau pe sora mea si pe mine.
Aveam o viata grea, pentru ca viata la tara nu poate fi numita usoara, dar era frumoasa pentru ca in primul rand muncind de mici invatasem sa pretuim tot ce aveam si fiecare dorinta indeplinita era ca o zi de sarbatoare.
Dupa ce am mai crescut nitel au inceput sa ma trimita cu vacile pascut. Tare n-as fi stat sa pazesc animalele acelea mari, dar nu aveam incotro asa ca a trebuit sa imi caut o alta activitate paralela cu care sa imi omor timpul.
Pentru ca pe atunci oamenii nu prea aveau carti in biblioteca personala sau mai bine zis nu aveau biblioteca personala, invatatoarea ne furniza niste carti ce mai trecusera intai prin manutele altor copii de pe la oras ca sa putem fi pregatiti la ore. Si pentru ca in clasa mea eram doar o mana de scolari si pentru ca invatasem sa intru in gratii Doamnei cu felul meu cuminte de a fi si cu cateva politeturi invatate de la maica-mea, invatatoarea isi facuse un obicei sa ma aprovizioneze in fiecare saptamana macar cu o carte, de cele mai multe ori in afara programei ce tinea de varsta mea, iar eu plecam pe coclauri cu vacile tatei si cu cartea Doamnei la subtionara si ma desfatam calatorind pe meleaguri indepartate sau prin lumi de mult apuse rasfoind paginile fermecate. Eram uneori atat de captivat de cele scrise in cartulia mea incat uitam sa am grija ca vacile sa se intoarca cu burta plina de la pascut si pe drum spre casa, pentru a-l pacali pe tatane-miu le bagam pe gatlej cate o galeata mare cu apa ca sa para rotofeie si satule.
Bietul de el se prindea de taraseniile mele dar niciodata nu ma dojenea pentru ca imi stia meteahna si dragostea de citit ce o prinsesem si spera ca toate astea ma vor ajuta in timp sa ajung om cu carte la oras si sa ii ajut si pe ei la batranete.
Obisnuiam ca dupa ore sa mai zabovesc ceva vreme cu Doamna de vorba sa ii povestesc ce pricepusem eu din cartile fermecate iar ei ii placea sa ma verifice ca nu cumva eu doar sa tocesc hartia si sa nu imi insusesc nimic din intelepciunea vorbelor acelor autori.
Mi-a placut atat de mult cartea incat dupa toate scolile parcuse la oras am ajuns eu insumi sa scriu povesti pentru copiii mai mici sau mai maricuti. Imi place sa cred ca ii determin sa uite de epoca Internetului, de Playstation si de televiziunea prin cablu si ii fac sa citeasca pentru a creste mari.
Am toata convingerea ca pentru a creste mare ai nevoie nu doar de hrana pentru trup dar si de hrana pentru suflet.
Pe langa scris acum ocup catedra de literatura straina la Universitatea din Frankfurt si in pauze obisnuiesc sa le povestesc cu nostalgie studentilor fragmente din copilaria mea de pe taramuri neumblate de ei nici macar in vis. Pentru ei, aceste povesti se aproprie cumva de fictiune si ma intreaba mereu mirati daca nu cumva totul este o fabulatie care sa le capteze atentia si sa ii distraga de la cotidian.
Doar fiul meu pe care il aduc in fiecare vacanta in Romania ma crede pe cuvant.
Asa ca indemnul meu, ca o concluzie a acestei istorisiri este sa cititi, sa iubiti cartea pentru ca ea nu va va trada niciodata si va va aduce numai satisfactii in viata si daca vreodata va trebui sa faceti un cadou, alegeti cu inima deschisa o carte!