Despre scris

A trecut o vreme de cand n-am mai scris nimic. Si se pare ca nici nu prea o s-o fac curand. Sunt intr-o faza de frustranta si insuportabila ne-inspiratie. Boala aia de care nu scapa nici in scriitor, care il lasa si il ia din nou cand ii e lumea mai draga ca o durere enervanta de cap.
Azi mi-am zis ca trebuie neaparat sa scriu ceva (de parca a functionat vreodata asa!). Mi-am facut o cafea tare si m-am asezat la masa de scris (si asta e o “poetizare”… m-am asezat de fapt in varful patului si mi-am luat laptopul in brate… dar am dat si drumul la televizor!!! Si, pe langa asta, cine a dovedit vreodata ca o cafea tare aduce si inspiratie? Insomnie poate, dar nu ea e problema mea acum).
Ma simt ca atunci cand eram in clasa a 2-a. Tocmai am scapat de supravgherea mamei (draga de ea, probabil si-a zis ca, daca am trecut de bastonase si alte cerculete, imi poate acorda increderea necesara pentru a-mi face lectiile de capul meu). Pe-atunci nu-mi atragea televizorul atentia si nu aveam nici o dracovenie de caine cu chef de joaca… pentru care cea mai mare distractie e sa imi roada sosetele cu degete cu tot. Dar imi ascuteam creionul la fiecare 5 minute, ma uitam pe pereti si numaram imperfectiunile din tapet, mi se facea sete, foame… orice… scenariul obisnuit. Si acum vad ca tot gasesc pretexte: ba nu stau in pozitia cea mai comoda, ba ma enerveaza o reclama ridicola si e musai sa schimb canalul, ba imi aduc aminte de alte lucruri pe care le am de facut si imi spun, ca de fiecare data, ca ar trebui sa-mi fac o agenda pentru ca mi se pare ca nu ma organizez suficient de bine pe baza de remindere (a intrat deja in vocabularul comun cuvantul asta, nu?)
Si uite asa trece timpul si eforturile mele nu se incheie cu nici un succes. Ba ma simt si mai fara speranta. De-as gasi macar punctul de la care sa incep. O idee, o scanteie, o sclipire… o traznaie. Da, ar merge si un ceva ridicol pe care sa incerc apoi sa il cosmetizez. Oricum, cred ca orice mi se pare ridicol acum. Am nevoie de un click care sa puna in miscare rotita care trebuie. Dar nu e asa de simplu, fir-ar sa fie!
Nu e simplu cand nu mai reusesc sa vad rostul. Ce ar fi asa de interesat incat sa merite sa fie asternut pe hartie? Sau poate ar fi multe, dar nu ma mai identific eu cu nimic acum. Chiar sa nu mai am nici o idee de exprimat?! Oare chiar nu ma mai provoaca nimeni? Atunci de ce simt un gol cand nu scriu? Poate pentru ca mi se pare mai periculos sa scriu si de fapt sa nu spun nimic decat ar fi sa renunt pur si simplu sa mai scriu. Si totusi, daca renunt, risc oare sa nu imi mai revin?
Solutia ar fi sa ma auto-arunc in banal si sa scriu si gata! Sa scriu orice pentru a respecta un deadline, pentru a onora un contract, pentru a-mi pastra job-ul… si sa sper in acelasi timp ca cei care m-au citit pana acum nu vor baga de seama confuzia si lipsa de coerenta. Sa risc sa citesc apoi critica dura: “o regretabila pierdere a identitatii autorului”, “un moment de rascruce intr-o cariera care debutase promitator”… si altele asemenea.
A sunat telefonul si m-a trezit din visarea asta. Era redactorul sef… trebuia sa ii predau articolul pentru revista acum o ora... articolul pe care am acceptat sa il scriu ca un fel de preview la carte. Si i-am spus ca i-l trimit pe mail in jumatate de ora. Si acum??? Daca as sti macar despre ce e cartea!