Zilele astea m-am gandit foarte mult la bunica mea, singura pe care o mai am. Nu e foarte departe… doar la o ora distanta sau, si mai rapid, la cateva secunde de format numarul pe telefon. De fapt am si vorbit cu ea, dar lucrurile uzuale… Nu am sunat-o sa ii spun ca ma gandesc la ea mai mult ca de obicei si ca o inteleg. Pentru ca mai corect ar fi sa formulez asa: zilele astea am inteles-o cel mai bine pe bunica mea.
Am inteles, intr-o oarecare masura, tortura prin care trece de cand a ramas fara vedere. “Intr-o oarecare masura” inseamna ca nu se compara faptul ca eu sunt nevoita acum sa stau 99% din timp in pat cu neputinta ei de a mai face lucrurile pe care le facea acum cativa ani. Eu ma pot misca totusi… si ea la fel. Dar e vorba ca, dintr-o femeie foarte activa care nu se odihnea decat 5-6 ore pe noapte, s-a transformat acum intr-una care nu mai poate face aproape nimic. Eu pot citi, pot scrie, pot vedea lumina soarelui prin fereastra. Ea doar tanjeste dupa soare si cauta cate un loc in care sa ii simta caldura pe obraz.
E foarte greu ca intreaga viata sa ti se schimbe radical intr-o secunda. Sa ti se schimbe in rau, iar tu sa mai si accepti acest lucru ca pe un dat de la Dumnezeu. E greu sa ai o permanenta teama in suflet ca exista loc de si mai rau si ca nu il poti preveni. Si cel mai greu, cred, e sa ai constiinta faptului ca raul care ti s-a intamplat e ireversibil, ca nu te poti intoarce in timp sa faci lucrurile altfel, ca nici macar nu stii ce ai fi putut sa faci ca lucrurile sa fi decurs altfel si ca, cel mai probabil, nimic din ceea ce urmeaza sa faci nu te va ajuta ca lucrurile sa mai poata fi macar pe jumatate cum au fost… reparate din punctul tau de vedere.
Niciodata nu te gandesti prea mult la situatii pe care le vezi, dar in care nu ai fost pus tu insuti. Ai impresia ca te-ai descurca mai bine, dar nu realizezi ce inseamna sa faci fata pana nu ajungi in punctul de a o face. Si atunci e cam tarziu sa-ti doresti sa nu fi ajuns niciodata acolo.
M-am gandit de multe ori ca anumite teste ni se dau ca raspuns la aroganta noastra, la increderea exagerata pe care o avem atunci cand ne imaginam ca noua nu ni se poate intampla… altora da, dar noua nu. Si poate ca asa si e. Pana la urma cine ne da noua dreptul sa ne consideram de neinvins? Dar unele incercari de genul asta mi se par prea dure. Si nu ma refer la cele la care sunt supusa eu, ci la cele la care sunt supusi cei dragi mie. Pentru ca doare mai rau sa ii vad pe cei la care tin suferind fara speranta, cu atat mai mult cu cat eu nu i-as putea ajuta. E o dubla pedeapsa sau chiar multipla pentru toti cei implicati. Sau sunt lectii de viata pe care ar trebui sa ni le insusim. Greu de zis daca si reusim pentru ca e aproape imposibil sa concepi ca va exista doar neputinta acolo unde candva totul era posibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu