Dragostea de carte

In satul in care locuiam biblioteca era o institutie ciudata, privita ca pe un moft si o investitie aproape inutila.
In acest sat toata lumea muncea ca sa isi castige existenta iar copiii nu erau nici ei scutiti de astfel de indatoriri.
Eu eram cel mai mic dintre cei patru frati adunati din doua familii, adica tata avea un fiu al sau cu prima sotie, mama avea si ea o fiica din prima casatorie iar impreuna ne aveau pe sora mea si pe mine.
Aveam o viata grea, pentru ca viata la tara nu poate fi numita usoara, dar era frumoasa pentru ca in primul rand muncind de mici invatasem sa pretuim tot ce aveam si fiecare dorinta indeplinita era ca o zi de sarbatoare.
Dupa ce am mai crescut nitel au inceput sa ma trimita cu vacile pascut. Tare n-as fi stat sa pazesc animalele acelea mari, dar nu aveam incotro asa ca a trebuit sa imi caut o alta activitate paralela cu care sa imi omor timpul.
Pentru ca pe atunci oamenii nu prea aveau carti in biblioteca personala sau mai bine zis nu aveau biblioteca personala, invatatoarea ne furniza niste carti ce mai trecusera intai prin manutele altor copii de pe la oras ca sa putem fi pregatiti la ore. Si pentru ca in clasa mea eram doar o mana de scolari si pentru ca invatasem sa intru in gratii Doamnei cu felul meu cuminte de a fi si cu cateva politeturi invatate de la maica-mea, invatatoarea isi facuse un obicei sa ma aprovizioneze in fiecare saptamana macar cu o carte, de cele mai multe ori in afara programei ce tinea de varsta mea, iar eu plecam pe coclauri cu vacile tatei si cu cartea Doamnei la subtionara si ma desfatam calatorind pe meleaguri indepartate sau prin lumi de mult apuse rasfoind paginile fermecate. Eram uneori atat de captivat de cele scrise in cartulia mea incat uitam sa am grija ca vacile sa se intoarca cu burta plina de la pascut si pe drum spre casa, pentru a-l pacali pe tatane-miu le bagam pe gatlej cate o galeata mare cu apa ca sa para rotofeie si satule.
Bietul de el se prindea de taraseniile mele dar niciodata nu ma dojenea pentru ca imi stia meteahna si dragostea de citit ce o prinsesem si spera ca toate astea ma vor ajuta in timp sa ajung om cu carte la oras si sa ii ajut si pe ei la batranete.
Obisnuiam ca dupa ore sa mai zabovesc ceva vreme cu Doamna de vorba sa ii povestesc ce pricepusem eu din cartile fermecate iar ei ii placea sa ma verifice ca nu cumva eu doar sa tocesc hartia si sa nu imi insusesc nimic din intelepciunea vorbelor acelor autori.
Mi-a placut atat de mult cartea incat dupa toate scolile parcuse la oras am ajuns eu insumi sa scriu povesti pentru copiii mai mici sau mai maricuti. Imi place sa cred ca ii determin sa uite de epoca Internetului, de Playstation si de televiziunea prin cablu si ii fac sa citeasca pentru a creste mari.
Am toata convingerea ca pentru a creste mare ai nevoie nu doar de hrana pentru trup dar si de hrana pentru suflet.
Pe langa scris acum ocup catedra de literatura straina la Universitatea din Frankfurt si in pauze obisnuiesc sa le povestesc cu nostalgie studentilor fragmente din copilaria mea de pe taramuri neumblate de ei nici macar in vis. Pentru ei, aceste povesti se aproprie cumva de fictiune si ma intreaba mereu mirati daca nu cumva totul este o fabulatie care sa le capteze atentia si sa ii distraga de la cotidian.
Doar fiul meu pe care il aduc in fiecare vacanta in Romania ma crede pe cuvant.
Asa ca indemnul meu, ca o concluzie a acestei istorisiri este sa cititi, sa iubiti cartea pentru ca ea nu va va trada niciodata si va va aduce numai satisfactii in viata si daca vreodata va trebui sa faceti un cadou, alegeti cu inima deschisa o carte!