luni, 27 iunie 2011

Ce mai facem noi

Dupa aproape 2 luni de mers la cresa, ma simt mai batrana cu 5 ani! Incercam sa ma pregatesc ca va fi greu, dar nu mi-am putut imagina cat.

Prima zi a fost ok. A doua zi relativ ok. A treia zi pitica a plans dimineata si n-a vrut sa manance la pranz. A patra zi eram deja varza de oboseala dupa trezitul la 6.30. Pentru a cincea zi mi s-a sugerat ca e vineri si ca as putea totusi sa o tin acasa… semn ca pentru toata lumea fusese o saptamana grea.

Prima zi din a doua saptamana – la 1 am gasit-o dormind. Am trezit-o si a fost foarte suparata. Urmatoarea zi, iarasi adormise… am lasat-o si am zis ca revin. M-au sunat dupa o ora ca se trezise. Se trezise, dar nu dormise suficient… sau dormise prost… asa ca era tafnoasa si maraita. Apoi am zis ca o las zi intreaga. La 2 m-au sunat ca nu vrea sa doarma si plange… si sa merg sa o iau. Am mai mers o zi si s-a imbolnavit.

A stat acasa doua saptamani si o zi – mai intai cu mine, apoi am rugat-o pe buni sa isi ia liber. In unele zile nu a iesit din casa, in schimb am fost la doctor de 5 sau 6 ori – record pentru 2 saptamani. De fiecare data cu urletele si supararile de rigoare, de fiecare data cu schimbare de tratament. Picaturi, siropuri, crème, spray-uri… aveam de furca si cu raceala si cu aftele si cu o conjunctivita. Pana la urma tot la antibiotic am ajuns si la aerosoli cu diverse substante. Si chin cu luatul lor si scheme ca erau prea multe si munca de convingere pentru ca neam sa ia sau sa faca ceva de buna voie. Mai ales aerosolii – nu cred ca ii mai face cineva si fara masca si de la distanta si cu atatea pauze, ca nici nu mai stiu cat si ce efect au avut. Daca as spune cate dispozitive si cate medicamente de toate felurile am cumparat, ar parea ca ma plang. Si nu vreau asta. Dar ma intreb cum s-o descurca majoritatea oamenilor care isi creste copiii din salariul minim sau din somaj sau chiar din indemnizatia aia de nimic. E frustrant si e nedrept… si tare-tare greu.

Deci am mai mers la copii, cum zicem noi, inca o saptamana si vreo doua zile. Apoi i-ar a inceput sa curga nasul, apoi a reinceput tusea… cu toate astea am mers la cresa cu rucsacul plin de toate cele pentru ca nu aveam cum sa stam acasa… sau mai exact cu cine. A dus mititica raceala pe picioare si, atat timp cat nu facea febra, doamnele ingrijitoare imi ziceau ca au grija de ea. Dupa o saptamana de doftoricit din mers, a trebuit sa mergem din nou la doctor, de data asta pentru o iritatie urata la fundulet. Caldura mare, sensibilitate exagerata si din nou probleme. Am umblat cateva ore si pe la 10 farmacii sa preparam o crema, scutecele de hartie recomandate nu le-am gasit, ba mai mult toata lumea se uita la noi ca la nebuni. In fine, am adaptat si pe-aici cum am putut – am mai stat si fara scutec, am mai folosit si din acelea obisnuite, am dus razboiul datului cu crema, am facut si am dat indicatii pretioase la cresa ca nu cumva sa iesim din tratament… reparam pe de-o parte, apoi iar caldura mare in masina, transpiratie, daca dam drumul la aerul conditionat, imediat curge nasul, daca deschidem geamul, e curent, daca nu facem nimic, stoarcem hainele cand ajungem acasa.

Cand ziceam ca nu mai curge nasul, ca trece iritatia si putem sa mai respiram, incepe febra. Din senin, la cateva ore, ba dispare, ba reapare… o zi, doua, trei… iar nu avem cu cine sa stam si mergem la cresa pe burta, de teama ca nu ne mai primesc - n-a facut febra acolo, in schimb nu ne-am inteles acasa.

Si avem dimineti in care nu vrem sa ne trezim, nu vrem sa ne imbracam si plangem si plangem pana la epuizare si adormim in scaunul de masina cu capul stramb. Si cand merg sa o iau si ma vede, incepe sa planga fara exceptie si ma cearta si mai plange si in masina spre casa uneori de nu stiu cum sa o mai impac. Si ma simt vinovata si uneori imi e ciuda ca parca scap lucrurile de sub control pentru ca nu stiu ce i se intampla toata ziua, pentru ca a inceput sa manance tot felul de prostioare, pentru ca e obosita mai mereu, pentru ca incerc sa ii fac un program stabil cat de cat, dar nu reusesc mereu si asta ii face rau. Si tot asa si multe altele!

Din afara nu cred ca pare complicat. Pentru mine au fost aproape 2 luni de stres continuu, stres datorat si unor alte evenimente si circumstante… Dar sper sa vina momentul sa ne odihnim si sa ne relaxam. Ca de descurcat, o sa ne descurcam pana la urma. Si Doamne fereste de mai rau!

HOT

De cand ma stiu am fugit de mancarea picanta!
Nu am inteles niciodata de ce trebuie sa te chinui ca sa iti faca ceva placere!
Si daca atunci cand mergeam la “mexicani” precizam de fiecare data ca doresc mancarea nepicanta, ei bine, atunci cand a venit vorba sa incercam si mancarea indiana, am refuzat-o ferm cu incapatanarea ce ma caracterizeaza. Din start stiam ca la ei nepicant inseamna ca tot iti ciupe limba, apoi mi s-a parut ca are prea mult sos si prea multe condimente, deci am spus pas. Typical me!
Asta pana sambata cand am avut chef de o aventura culinara si am comandat la “indieni”.
Imi pare rau ca nu am putut documenta acest post cu fotografii doveditoare dar foamea si pofta au sters orice initiativa in acest sens, asa ca va trebui sa ma credeti pe cuvant!
De ce mi-a placut?
Pentru ca a fost ca o surpriza placuta, aromata, usor usturatoare dar neagresiva, condimentata, parfumata, satioasa, interesanta, intriganta, altfel, mult altfel decat ce mancam noi zi de zi. Daca mai adaug ca am mancat-o ca la ei, cu mana (in conditiile in care eu chiar nu fac asa ceva nici acasa si niciunde), pot spune ca m-am adaptat perfect specificului sau.
Cred eu ca sunt motive suficiente sa spun ca Mai vreau!
Data viitoare revin si cu poze!

joi, 23 iunie 2011

Madlenele mele*

Inglodata in contracte, rapoarte, concilieri si alte nebunii cu care ma confrunt zi de zi la birou iau cateodata o pauza mentala, sa-i zic asa si fug de lume in locuri care imi sunt dragi si pe care mi-as dori sa le revad oricand.
Si imi aleg si eu madlnele mele care sa ma poarte in timp pentru a calatori mai usor. De exemplu, bluza pe care o port astazi este din Amsterdam, margelele din Viena iar blugii din Tenerife.
Inchid ochii si deja ma vad intre Leidsestraat si Raadhuisstraat (De 9 Straatjes) incarcata de sacose dupa un shopping in lung si in lat sau mancand cei mai buni grilled king prawns ever la El Rancho.
Este suficient sa ating putin margele zdranganitoare si ajung la concertul din Orangeria de la Schonbrunn, adulmec mirosul de supa cu clatite sau de Kaiserschmarrn, salivez dupa cea mai buna ciocolata calda din lume servita pe terasa la Delia sau simt gerul indurat asta iarna doar ca sa mancam faimosii carnati cu branza la targul de Craciun.
Daca imi privesc blugii, macar si cu coada ochiului, imi amintesc instant de minunata luna de miere de care am avut parte acum aproape 3 ani, de soare, de relaxare, de Sangria si fructe de mare.
Acasa am pe o policioara, in bucatarie o sticla de Chianti si o punga cu paste Farfalle. Doar cat ma gandesc la ele ma intorc la Florenta pe care am parasit-o acum nici doua saptamani, ma imbat cu mirosul de tei ce cuprinde orasul si urc toate treptele Domului intr-o clipita.
Si pentru ca ora cinei nu este chiar departe, imi amintesc de sepia la gratar insotita de bere cu lamaie de la Barcelona. Iar pentru ca acolo mai toti faceau sport o sa imi scot si eu bicicleta la plimbare in seara aceasta - in viata reala de aceasta data - pentru ca ce rost are sa calaroresti daca nu iti poti insusi tot ce este bun din ceea ce observi cu aceasta ocazie!
Si daca stresul de la job devine de nesuportat dau o fuga sa ma reculeg in catedrala din Pisa, ma pierd pe stradutele din Mainz sau ma relaxez negociind una alta in bazarul din Istanbul.
Si acum deschid ochii, public acest post si ma intorc in Bucuresti, la contractele mele!


* “If you reject the food, ignore the customs, fear the religion and avoid the people, you might better stay at home.” – James Michener

miercuri, 22 iunie 2011

Praf si miros de tei.

In dimineata asta am fost foarte surprinsa sa constat ca, in orasul asta atat de imbacsit, se mai simte mirosul de tei. Bine, surprinderea ar putea fi ca se mai simte orice altceva in afara de fumul gros si innecacios a zeci de masini sau in afara de tigarile celor care fumeaza pe strada sau de parfumul in exces folosit de unii/unele care au impresia ca, daca folosesti o sticla intreaga dintr-o data, te poti spala mai putin (a se citi “deloc”). Pe strada mai e cum mai e, desi, daca e vara, e zabuseala si simti ca te sufoci, dar in metrou sau intr-un lift, dupa asemenea specimene, nici toti teii din lumea asta nu cred ca ar mai putea face fata.

Imi place mirosul de tei si daca e discret si daca e puternic. Imi place ca nu au disparut cu totul, desi ma scoate din sarite faptul ca toata lumea promoveaza spatiul verde, toti se bat cu pumnii in piept ca iubesc natura si verdeata si fac si dreg pentru protectia mediului, ca la o adica sa taie si sa spanzure fara mila… ca doar nu se pot ridica blocuri si fel de fel de constructii fara "sacrificii". E atata cenusiu peste tot, atat praf si atata aglomeratie, incat bietii copaci nici nu se mai vad. Daca nu miros cat de cat, cu atat mai putin au sanse sa se mai faca observati. De-asta cred ca nici nu mi-a venit sa cred ca e chiar de tei adevarat mireasma aia pe care am identificat-o cu noaptea-n cap… sau poate tocmai asta e explicatia – am reusit sa o identific pentru ca dis de dimineata lucrurile sunt putin mai linistite. Nu, nu mai linistite in adevaratul sens... pentru ca mai gasesti locuri in care inca se lucreaza (de exemplu la maretul pod de la Basarab) si huruie pickhammer-ele la ore dintre cele mai ciudate si mereu se gasesc sa treaca masini super mari pline de pietroaie sau moloz. Dar pe la 7-8 asa inca se mai poate evita agitatia.

In fine… e foarte placut sa mai constati, macar din cand in cand, si arome naturale care nu au nimic de-a face cu covrigariile/gogosariile/patiseriile/fast-food-urile si ce s-o mai gasi.

luni, 20 iunie 2011

O alta perspectiva

De 2 zile ne-am luat biciclete! Poate este o chestiune banala dar pentru mine, cel putin deocamdata, este una super si un mare pas inainte in lupta cu sedentarismul.
Cel mai interesant lucru este insa faptul ca imbratisand o noua activitate incepi sa vezi lucruri pe care fie le ignorai, fie nu iti pasa de ele.
Dupa doar doua seri de plimbare pot spune ca mai avem mult de lucru si la capitolul acesta, cel putin pentru ca:
- pietonii nu sunt invatati sa respecte pistele de biciclete si biciclistii si merg fara sa se gandeasca ca nu e (doar) drumul lor (bine, sa fim seriosi, la noi pietonii chiar sunt kamikaze in general);
- pistele de biciclete sunt doar in anumite zone, gandite prost si facute ca sa fie. Un simplu exemplu este acela ca pe Bulevardul Unirii daca nu esti atent poti intra foarte usor intr-un mandru ghiveci de flori rasarit pe sensul de mers. Un alt banal exemplu este faptul ca pistele “contin” guri de canal si damburi iar pe alocuri nici nu mai sunt marcate;
- aspersoarele montate, teoretic, ca sa ude iarba iti garanteaza un dus gratis pentru ca mai mult stropesc trotuarele.
Probabil mai sunt multe alte “nimicuri” pe care nu le-am observat inca si pe care trebuie sa le toleram pentru ca, in definitiv, sunt lucruri care merg mult mai prost in tara asta!

duminică, 19 iunie 2011

Florenta si Pisa

Despre Florenta as putea vorbi la nesfarsit pentru ca m-a impresionat cu adevarat.
Toata lumea m-a avertizat cat de frumoasa este Italia, dar cum singurele incursiuni in aceasta tara s-au rezumat la Verona si Genova bifate ultra-rapid in drum spre Franta si Sardinia care, ca orice insula are un caracter aparte fata de continent, nu mi-am putut forma o parere obiectiva pana acum.
Au fost 4 zile pline in care am gasit totusi ragazul sa dam o fuga cu trenul pana la Pisa pentru ca nu puteam rata o urcare in turnul inclinat.
Florenta este un leagan de cultura, arta, istorie, traditie, de savoare, de vechi si totusi nou.
Daca apreciezi toate acestea este dificil sa nu te indragostesti de ea.
Am combinat placerea obsedanta de a vedea cat mai multe obiective renumite (ca orice control freak ce se respecta) cu surprinderea placuta de a descoperi locuri noi si nebanuite, poate fara stralucire, notorietate sau reclama dar care iti incanta deopotriva ochiul, uneori poate mai mult decat cele arhicunoscute.
Ne-am pierdut pe stradutele stramte in multimea de necunoscuti, ne-am imbatat cu aromele specifice locului, ne-am integrat in peisaj de parca eram acolo de la inceputuri.
Am mancat, am baut, am comparat, am cantarit, am admirat, am ramas uimiti si atrasi de acest frumos oras.
Pisa este alta poveste. Turnul este probabil cel mai cunoscut edificiu din zona si exista tendinta de supraestimare a lui in defavoarea catedralei, spre exemplu. Aceasta ne-a oferit un cadou deosebit si anume faptul ca am asistat la slujba de duminica: mesajul transmis a fost inaltator si universal valabil indiferent de religia de care apartineai iar corul iti facea efectiv pielea de gaina atunci cand canta.
Aceste doua orase din provincia Toscana ne-au placut si ne-au incantat simturile si ne-au facut sa ne dorim sa revenim si sa exploram si mai mult.

Una promessa rimane una promessa!























vineri, 17 iunie 2011

A venit vacanta cu trenul din Franta...

Se pare ca s-a mai terminat un an scolar. Evenimentul nu m-a afectat anul asta, dar am vazut multe coronite azi. Si asta cu precadere la parinti, emotionati si mandri de premiile I obtinute de copiii lor destepti si muncitori si cuminti si talentati si cei mai cei.
E un lucru frumos de vazut. Imi amintesc cu cata nerabdare asteptam ziua asta. La mine, la generatia mea era mereu 15 iunie si 15 iunie asta a fost cea mai frumoasa zi din an cred ca vreo 10 ani - nu in clasa a 8-a cand urma admiterea la liceu si cu atat mai putin intr-a 12-a cand ma stresau bac-ul si ideea de facultate si faptul ca se cam terminase cu vacantele. De fapt in vara de dupa clasa a 12-a am avut ultima vacanta. Si parca a trecut o vesnicie de-atunci. Asa ca ce-i mai invidiez p-astia mici!!! Chiar daca, saracii au o gramada de teme de facut.
Si pe de alta parte nu-mi vine sa cred ca pitica mea mai are putin si incepe si ea cu vacantele. Anul asta, de exemplu are toata luna august. N-avem serbare ca habar n-avem ce-s alea poezii, cantam doar cate-un la-la-la cand si cand... si dansam de minune! Si nu reusim nici sa nu racim la 2 saptamani... deci mai degraba am avea nevoie de concedii medicale decat de vacante. Dar trece timpul asta asa repede! E frumos sa vina vacanta, dar daca nu s-ar termina niciodata!!!

GHID 2011 (Partea a III-a)

Iulie – Cuptor
Nu imi vine sa cred ca am trecut deja de mijlocul lunii Iunie si vorbim de planuri pentru luna lui Cuptor.
Pentru ca in mintea mea doar August este luna de concedii in timpul verii (= mai mult de 5 zile libere consecutive), pentru luna Iulie as propune un weekend racoros pe aproape, pe langa Bucuresti, la Cota 1400, impreuna cu o vizita la Peles si Pelisor (pentru un touch cu tenta educativa).
Un alt weekend l-as petrece prin vecini, la bulgari, la Veliko Tarnovo pentru a schimba aerul si peisajul.
Si m-as mai racori la o terasa cu multa verdeata, m-as plimba cu bicicleta si as manca muuulte fructe si inghetata!


August – Gustar
Ajunsi in August putem visa la adevaratul concediu!
Am cateva idei pe lista si poti alege in functie de preferinte:
O saptamana in Skiatos, Grecia, daca iti doresti o locatie cosmopolita si vibranta;
Un ultra all inclusive intr-un hotel de 5 stele din Antalya daca vrei sa ai tot confortul la dispozitie;
Daca vrei insa sa combini marea si soarele cu ceva istorie si plimbare, Lisabona pare destinatia ideala!
Si nu uita sa profiti de data de 15 cand este liber conform legii iar anul acesta chiar cade intr-o zi din cursul saptamanii!

Septembrie – Rapciune
M-am inspirat pentru aceasta luna din etimologia cuvantului "rapciune". In Septembrie m-as duce la cules. Mere, struguri, whatever, numai sa retraim amintirile placute ale copilariei.
M-as mai bucura anticipat de niste must si pastrama de oaie. Mi-as face cadou o incursiune intr-un loc unde poti picta pe ceramica si poti pleca cu rodul muncii tale acasa, just for fun, ca talent avem ... nevoie!
Si as pregati tot felul de bunatati si i-as invita pe cei dragi la un picnic pentru a ne bucura de zilele inca putin racoroase, in cadrul unui festin culinar!

miercuri, 15 iunie 2011

Pentru pofticiosi


De ce fac Tiramisu? (Pentru ca fac relativ des. Am mai dat reteta? Nici nu mai stiu!) In fine… nu fac pentru ca e la moda, ci pentru ca e foarte usor de facut. Si pentru ca e interzis… adica foarte caloric, nerecomandat copiiilor pentru ca are cafea, si nici femeilor insarcinate pentruca e cam “crud”.

Deci doua galbenusuri le bat bine cu zaharul - doua linguri. Apoi adaug o cutie de mascarpone (cam 200-250g) si la final 2 albusuri facute in prealabil spuma. Exista si varianta in care la albusuri se adauga un plic de praf de frisca… dar nu mi se pare prea sanatos si-atunci eu nu il mai pun. Si, cum ziceam, ouale se folosesc crude. Nu se simte treaba asta, insa unora nu le place ideea in sine. Asta sa se stie ca exista si retete cu oua ne-crude... cica... eu n-am incercat.

Folosesc si o cutie de 20 de piscoturi pe care le imbaiez, foarte putin, in cafea facuta fara zahar (asa zic eu). Le asez cum imi vine la indemana pe o farfurie intinsa sau intr-o tava, ideea e sa-mi iasa doua straturi intre care sa pun crema. Si mai pun crema si deasupra plus ciocolata rasa/cafea/cacao dupa preferinta.

Daca-i musai si neaparat, poate fi facut si cu fructe peste crema si piscoturile insiropate cu suc de portocale de exemplu. Lasat o zi intreaga la frigider, poate si o noapte, e foarte aromat si racoritor. Cum doriti, cum preferati, garantat e ca-l mancati! Ia uite ce mai rima! :)

luni, 13 iunie 2011

Erou la datorie


Nu e vorba decat de laptop-ul meu. Il am de vreo 4 ani si nu a fost niciodata mare lucru de capul lui. Dar pentru ce am tot avut eu nevoie, a fost suficient. Si inca mai trag de el. Asa cum poate, se taraie.
Acum un an inca avea tiple pe el. Nu ca nu il foloseam, ci pentru ca incercam sa am grija de el. De cand s-a ridicat insa in picioare IT-ista familiei, saracu’ a fost incercat din greu – bai in cafea sa ii faca bine la ten, cazaturi de pe spatarul canapelei in gol sa traiasca periculos, izbituri in taste cu ce s-a nimerit, de la manutze pana la diverse jucarii si obiecte. Asa ca a devenit lipicios… adica foaaarte dulce, nu functioneaza decat conectat direct la prize, e spart prin multe puncte sa aiba un aspect mai vintage, iar tastele raspund la comenzi in functie de cum stii sa apesi pe ele.
Cine e de vina? Eu, normal! Nu trebuia sa il las la indemana copilului, nu? Asa ma cearta toata lumea. Numai ca eu nu ma pot pune cu energia, viteza si solutiile pe care le gaseste copilul! De fiecare data cand m-am gandit “ce poate sa ii mai faca”?, s-a mai gasit, logic, inca ceva. Pana la urma am sacrificat laptop-ul si am lasat copilul sa exploreze si sa isi dezvolte imaginatia. Mie ce-mi mai trebuie ca doar sunt batrana!
Si poza ascunde mult din realitate!

joi, 9 iunie 2011

Nostalgie

Acum aproape 4 ani (3 ani si 10 luni mai exact) am intrat pentru prima data in camera aia (chiar asa scrie pe usa - camera 209). Mica, inghesuita – mult redusa si diferita raportat la conceptul de open-space cu care ma obisnuisem. Totusi foarte luminoasa si “altceva” pentru ca deh, cladirile istorice, ca sa zic asa, au mereu o chestie aparte. Mi-am ales un birou intr-un colt… nu chiar din prima zi, ci cam intr-a 2-a sau a 3-a. L-am luat pe cel care mi-a convenit cel mai mult – avantajul primului venit. Ma rog, eram doua, dar ne-am inteles si nu-mi aduc aminte sa fi avut reclamatii (Puiule, poti sa zici!). Deci m-am instalat langa geam, disperata cum sunt dupa lumina. Si in general m-am impacat bine cu asta. Iarna cam dardaiam cand se deschidea geamul pentru aerisire, dar aveam o situatie buna a teraselor de jos si o auzeam si pe Mamasha exprimandu-se foarte bine in incercarea de a face ordine in parcare. Unde mai pui ca aveam la indemana si butoanele pentru controlul aerului conditionat, lucru foarte important pentru ca de aici ieseau mereu discutii, iar eu aveam cuvantul decisiv... sau butonul de apasat. Doar mereu am zis ca il urasc pe cel care l-a inventat.

La inceput biroul in sine (adica masa), era atat de mica incat abia aveam loc sa tin si monitorul si tastatura si telefonul… si cam atat. Apoi am primit unul mai mare si, prin urmare, am facut si mutari de mobila. Ne-am ingropat in schimb in dosare si praful aferent, am crescut ca numar si ne-am mai intimizat un pic respirandu-ne foarte de aproape aerul unii altora. Dar am ajuns si sa ne cunoastem foarte bine – convorbirile telefonice nu se faceau in particular, ci in raport tot biroul – mama pe care o sunai sau sotia care te suna – tot biroul.

In general a fost un birou vesel – se faceau multe glume, se radea mult si nu-mi aduc aminte sa ne fi certat pe teme serioase sau sa tinem suparare mai mult de cateva minute... hai, ore in cele mai grave zile! L-am si impodobit de sarbatori, catarandu-ne pe scaune, mese, scari si ce-am mai gasit… si am castigat si premiu pentru asta. Si de buna seama era un birou care atragea pentru ca era destul de vizitat/frecventat – nea Vasile cel putin avea o atractie speciala pentru el/noi.

Si dupa 1 an si cam jumatate m-am mutat. Intai in incaperea vecina, apoi ba intr-un loc, ba intr-altul temporar cu diverse treburi, apoi am lipsit 1 an si jumatate de la serviciu cu totul… si acum 2 zile s-a nimerit sa reintru acolo… in prima camera. O singura persoana din vechea gasca (pe vremea aia cred ca eram vreo 10 sau poate mai multi). Biroul meu nu mai exista. In schimb, pe peretele de care ma sprijineam sau imi sprijineam scaunul, sta inca o foaie mica gen informator… lipita bine cu banda adeziva... am scris eu acolo ceva foarte important - prefixuri telefonice. Fotografia cu Keanu cred ca am luat-o eu cand am plecat. Dar pe peretele din fata, mai e inca foaia mare pe care am scris “NU TE ENERVA!!!”… sa ma uit asa, direct la ea si sa imi aduc aminte ca, pana la urma, nervii nu imi aduc nimic bun.

Normal ca, vazand astea, mi-au revenit multe lucruri in minte… a fost o super perioada aia de 1 an si jumatate. Si unele lucruri parca s-au intamplat ieri. Altele imi amintesc de prietenii legate. Altele de lucruri invatate. Si per total m-am gandit si ce inseamna sa lasi ceva in urma… chiar daca e doar o foaie de hartie, chiar daca multi dintre cei care vin dupa tine nici nu o observa. Ce inseamna sa faci ceva si peste un timp lucrul respectiv sa aminteasca altora de tine. Inseamna sa traiesti pana la urma, nu? Si sa faci o diferenta. Si poate ar fi o si mai mare diferenta daca, macar din cand in cand, poti reaminti celor din trecutul tau sau de langa tine inca, de ceea ce inseamna pentru tine si cat si in ce fel. Si daca iti iei 5 minute sa faci asta, oare cum te simti dupa? :)

luni, 6 iunie 2011

De indulcire


Am terminat-o cu briosele, am luat-o cu checul! Si uram sa fac chec pentru ca mi se parea ca trebuie sa bat si sa bat si sa bat… Si chiar trebuie, dar noroc ca s-au inventat mixerele.

Oricum, reteta mea e foarte simpla! 6 oua mari… ca sa iasa checul generos. Albusurile batute spuma cu o lingurita rasa de sare si treptat si cu o cana de zahar… eu folosesc o cana maricica. Cand le-amintepenit bine (pe ele, pe albusuri), pun si galbenusurile unul cate unul. Apoi jumatate de cana de ulei (aceeasi cana) si o cana de faina. Si torn totul in forma… ca am ajuns la concluzia ca imi place mai mult fara cacao, deci nu mai amestec un rest de compozitie si cu asa ceva. Merge in schimb cu nuci, dar din astea eu nu am niciodata in casa. Cuptorul preincalzit la 175 de grade si las checul pana la proba tepusei de frigaruie… ca imi iese inalt si o scobitoare nu-mi ajunge in adancime. Super bun! Pitica mea mananca cu amandoua manutele.

A, si obligatoriu se mananca cu lingurita (sau cu degetul daca nu ne formalizam) ceea ce mai ramane in castron compozitie necoapta. Aia e si mai buna!!