Nostalgie

Acum aproape 4 ani (3 ani si 10 luni mai exact) am intrat pentru prima data in camera aia (chiar asa scrie pe usa - camera 209). Mica, inghesuita – mult redusa si diferita raportat la conceptul de open-space cu care ma obisnuisem. Totusi foarte luminoasa si “altceva” pentru ca deh, cladirile istorice, ca sa zic asa, au mereu o chestie aparte. Mi-am ales un birou intr-un colt… nu chiar din prima zi, ci cam intr-a 2-a sau a 3-a. L-am luat pe cel care mi-a convenit cel mai mult – avantajul primului venit. Ma rog, eram doua, dar ne-am inteles si nu-mi aduc aminte sa fi avut reclamatii (Puiule, poti sa zici!). Deci m-am instalat langa geam, disperata cum sunt dupa lumina. Si in general m-am impacat bine cu asta. Iarna cam dardaiam cand se deschidea geamul pentru aerisire, dar aveam o situatie buna a teraselor de jos si o auzeam si pe Mamasha exprimandu-se foarte bine in incercarea de a face ordine in parcare. Unde mai pui ca aveam la indemana si butoanele pentru controlul aerului conditionat, lucru foarte important pentru ca de aici ieseau mereu discutii, iar eu aveam cuvantul decisiv... sau butonul de apasat. Doar mereu am zis ca il urasc pe cel care l-a inventat.

La inceput biroul in sine (adica masa), era atat de mica incat abia aveam loc sa tin si monitorul si tastatura si telefonul… si cam atat. Apoi am primit unul mai mare si, prin urmare, am facut si mutari de mobila. Ne-am ingropat in schimb in dosare si praful aferent, am crescut ca numar si ne-am mai intimizat un pic respirandu-ne foarte de aproape aerul unii altora. Dar am ajuns si sa ne cunoastem foarte bine – convorbirile telefonice nu se faceau in particular, ci in raport tot biroul – mama pe care o sunai sau sotia care te suna – tot biroul.

In general a fost un birou vesel – se faceau multe glume, se radea mult si nu-mi aduc aminte sa ne fi certat pe teme serioase sau sa tinem suparare mai mult de cateva minute... hai, ore in cele mai grave zile! L-am si impodobit de sarbatori, catarandu-ne pe scaune, mese, scari si ce-am mai gasit… si am castigat si premiu pentru asta. Si de buna seama era un birou care atragea pentru ca era destul de vizitat/frecventat – nea Vasile cel putin avea o atractie speciala pentru el/noi.

Si dupa 1 an si cam jumatate m-am mutat. Intai in incaperea vecina, apoi ba intr-un loc, ba intr-altul temporar cu diverse treburi, apoi am lipsit 1 an si jumatate de la serviciu cu totul… si acum 2 zile s-a nimerit sa reintru acolo… in prima camera. O singura persoana din vechea gasca (pe vremea aia cred ca eram vreo 10 sau poate mai multi). Biroul meu nu mai exista. In schimb, pe peretele de care ma sprijineam sau imi sprijineam scaunul, sta inca o foaie mica gen informator… lipita bine cu banda adeziva... am scris eu acolo ceva foarte important - prefixuri telefonice. Fotografia cu Keanu cred ca am luat-o eu cand am plecat. Dar pe peretele din fata, mai e inca foaia mare pe care am scris “NU TE ENERVA!!!”… sa ma uit asa, direct la ea si sa imi aduc aminte ca, pana la urma, nervii nu imi aduc nimic bun.

Normal ca, vazand astea, mi-au revenit multe lucruri in minte… a fost o super perioada aia de 1 an si jumatate. Si unele lucruri parca s-au intamplat ieri. Altele imi amintesc de prietenii legate. Altele de lucruri invatate. Si per total m-am gandit si ce inseamna sa lasi ceva in urma… chiar daca e doar o foaie de hartie, chiar daca multi dintre cei care vin dupa tine nici nu o observa. Ce inseamna sa faci ceva si peste un timp lucrul respectiv sa aminteasca altora de tine. Inseamna sa traiesti pana la urma, nu? Si sa faci o diferenta. Si poate ar fi o si mai mare diferenta daca, macar din cand in cand, poti reaminti celor din trecutul tau sau de langa tine inca, de ceea ce inseamna pentru tine si cat si in ce fel. Si daca iti iei 5 minute sa faci asta, oare cum te simti dupa? :)