luni, 28 septembrie 2009

Ce tara frumoasa, pacat ca-i locuita!

Azi categoric a fost ziua nebunilor... Sau hai sa nu fiu asa dura!Sa-i spunem ziua ciudatilor. Nu ca nebunia n-a fi de fapt o stare de normalitate de care te lovesti la tot pasul. Azi insa parca m-a deranjat mai mult ca de obicei. Si sa dezvolt un pic.
Asa-zisul haos din traficul de dimineata nu-l pun la socoteala. L-am pus doar pe seama zilei de luni si mi-am zis ca totusi fac bine ca evit sa merg singura cu masina lunea. Bine, la fel se vede si de pe locul din spate (din anumite motive, de vreo 2 luni, daca nu conduc, ocup aproximativ cuminte un loc in spate), dar macar acolo, daca inchid ochii pentru o secunda, nu se intampla nimic. Nu iau in considerare nici agitatia de birou care, la fel, e specifica zilei de luni. Trec la socurile in sine.
Pe la 12 am iesit cu fetele la masa la o terasa pe undeva pe langa Lipscani. Eram 6 si am luat o masa mare chiar aproape de mijlocul stradutei. Nu e super tare sa stai sa te bucuri asa de soare la sfarsitul lui septembrie? Vorbeam si admiram "peisajul"... mai mult sau mai putin. Intai a fost interesant. O doamna bine, destul de "coapta", isi etala mandra ciorapii si sandalele mult prea mov. Credeti-ma, ador movul, dar asta nu mergea deloc cu rochia neagra, chiar daca uneori culorile astea doua pot face casa buna. Apoi o domnisoara ne-a atras atentia cu cele doua fuste pe care le purta una peste alta - cea roz mai lunga, cea verde tipator ceva mai scurta, iar o alta, cu o peruca minunat de portocalie (Morcoveata ar fi fost invidios), isi scosese la parada nu tinuta, ci prietenul care purta o remarcabila pereche de cornite. Cum spun englezii pretentiosi:"Exquisite!"
Tocmai trageam (eu si fetele) in cor concluzia ca suntem de buna seama depasite de ultimele tendinte vestimentare, cand ne-am trezit ca domnul care statea singur la masa alaturata vine langa noi si incepe sa tipe:"Vedeti-va de treaba voastra! Nu mai ascultati! Ma deranjati!" Ma rog, sa zicem ca ceva de genul. Am fost atat de socata, incat n-as putea sa-mi aduc aminte exact care a fost exprimarea. Parea atat de normal! S-a intors la masa lui si cinci minute mai tarziu tipa la chelner pentru ca il speriase aducandu-i salata.
Oamenii astia pe mine ma ingrozesc. Asa cum mi-a dat emotii negative si omul strazii (Doamne, cum arata!) care s-a urcat odata cu mine in autobuz (tot azi, normal!) si care a inceput sa faca nu stiu ce inginerie pe care si-o imagina el la una dintre usi. Nici in cazul asta n-as putea spune exact despre ce e vorba pentru ca am preferat sa nu privesc, am auzit doar protestele celorlalti calatori.
Sa mai continuu? Ar mai fi ceva. In plina strada la 4 dupa-masa. Un domn la fel de "normal", trecand pe langa mine imi zice:"Esti superba!" In prima secunda am crezut ca vrea sa ma intrebe cat e ceasul. La cum arata, in nici un caz nu ma asteptam la ceea ce a spus de fapt. Adica, adoptand un limbaj de Pitzi (sau pe masura):"Hello! Am o burta destul de mare la purtator!!!" Ar trebui sa fiu multumita ca a fost asta si nu "Esti cat un elefant!" (fie vorba intre noi deja ma simt asa uneori). Ideea e ca genul asta de complimente gratuite nu a fost niciodata pe gustul meu, ba, mai mult, m-a dus mereu cu gandul fie la persoane relativ inapoiate, fie la unele chiar perverse.
Ce pot sa mai zic?!?! Ce naiba se intampla in lumea asta/cu lumea asta? Se poate intelege ceva? Putem repara ceva? M-am gandit de cateva ori azi si ma gandesc si acum - bebe, oare in ce fel de lume te aduc???

Copiii spun lucruri traznite

Mergeam pe strada zilele trecute… cu capu’-n nori, cu mintea-n vant. (Am atatea ganduri ca nici noaptea nu pot sa dorm de ele, iar asta e periculos pentru ca, dupa ce ca am inceput sa uit, uneori e prea solicitant sa procesez pana si faptul ca semaforul arata culoarea rosie – oare ce trebuie sa faci pe culoarea rosie?!?!)
Mergeam pe strada, cum spuneam si eram teleportata cred pe undeva prin aprilie 2010. (Deja planific in cap ceva ce are toate sansele sa se schimbe de 100 de ori in 100 de feluri pana atunci. Dar… sa ma opreasca cineva daca are cum!) Si deodata mi-a atras atentia ceva din prezent – 2 pusti (fetitza si baiat), varsta aproximativa 8-9 ani. Veneau spre mine pe trotuar, unul langa altul… si nu vorbeau. Pareau foarte seriosi, el mai ales avea o expresie de fatza super concentrata. Ea avea in brate un catzelus. (Cred ca de fapt asta m-a readus cu picioarele pe pamant. :))) Si cum ma uitam eu asa, o vad pe ea ca isi intoarce capul spre el si zice “Ham!” (Suna caraghios exprimarea “a zis “ham””, nu? Mai ales ca vorbesc despre o persoana. :))) El a tresarit. Nu fusese un “ham” pe un ton ridicat, dar probabil ca si mintea lui era chinuita de ganduri si a reactionat complet surprins. (Aproape ca si eu la fel uitandu-ma la el. :))) Si cu aceeasi mina de om serios nu i-a spus decat: “Mai, femeie!”. Mi s-a parut genial!Si am inceput sa rad. Abia apoi, mult mai tarziu m-a apucat un pic nostalgia. Cred ca m-am simtit si putin batraioara... pe o spranceana asa. :))

vineri, 25 septembrie 2009

Dragostea ca apa

Adica insipida, inodora, incolora, dar vitala.
Toamna aceasta dulce si blanda m-a indemnat astazi sa iau in drum spre serviciu tramvaiul. Sau poate imi era dor de Praga unde am folosit foarte des acest mijloc de transport in comun si aveam nevoie de ceva sa imi reaminteasca de sejurul ce s-a incheiat acum cateva saptamani.
In fine, stateam linistita privind Bucurestiul iubit cand intr-o statie se urca un cuplu ce mi-a atras atentia. Ea, supraponderala, stearsa si deloc feminina iar el, scund, cu un defect la un picior si cu incisivii care se incapatanau sa nu ii cada desi era foarte deteriorati.
Nu au gasit loc in tramvai pentru a sta impreuna si s-au asezat care cum a putut, eu fiind chiar pe scaunul de la mijloc care ii despartea. Se vedea pe ei ca le pare rau ca nu pot sta unul langa celalalt.
Mi-am dat seama atunci ca in dragoste defectele sau diformitatile fizice pe care de principiu le-ai respinge nu conteaza, ca pana si uratul are estetica sa. Dragostea nu are limite, nu are miros, nici gust si nici culoare.
In definitiv desi pentru mine era un cuplu de oameni poate nu tocmai reusiti din punct de vedere fizic (dar poate cu niste suflete mari), unul pentru celalalt erau ceea ce presupune ca intalnesti doar la persoana iubita, adica ce iti doresti sau poate mai mult.
M-am ridicat si am facut schimb de locuri pentru a le da prilejul sa stea alaturi si au fost foarte incantati ca spatiul nu mai le era inamic.
Si ma gandeam ca dragostea, ca si apa, este ceva fara de care nu poti trai.
Si mi-am mai dat seama ca dragostea este poate cel mai altruist sentiment pentru ca daca este adevarata ea nu tine cont de varsta, de rasa, de conturile in banca, de statutul social, de frumusete sau de parerile celor din jur. Ea traieste prin forta celor ce se iubesc si nu are nevoie de nimic altceva. Dragostea nu este prerogativa oamenilor frumosi sau a celor cu bani (desi in acest ultim caz cei cu bani pot cumpara dragostea, dar eu prefer sa ma refer doar la sentimentele reale), ci este la liber pentru noi toti si poate de aceea este cel mai frumos sentiment din lume!
Iubiti deci si lasati ca iubirea sa vina la voi!

miercuri, 23 septembrie 2009

Fluturasul meu

Mi-e foame tot timpul!! O adevarata doamna nu spune asa ceva, nu? Mai ales daca tine la silueta. :)) Dar mie imi e si o recunosc… si nu sunt ingrijorata. Si daca imi e foame, mananc si mai incolo o sa vad eu. Eu zic ca nu profit de situatia data, desi cantarul meu din baie cam ridica o spranceana – “Le pui, le pui, dar cate??”
Ce sa fac daca un Fluturas da din aripi pe langa stomacul meu si il agita sa ceara de mancare?! Nu se poate sa il ignor, nu? Incerc sa il mai pacalesc cu cate un fruct, dar foamea se intoarce parca si mai mare. E clar ca Fluturasul seamana cu mine pentru ca nu se satura decat cu painitza si paste si prajituri si mai are si niste apucaturi “sanatoase” de prin alte zone foarte apropiate pentru ca ii place pizza si vrea Pepsi. (Vai ce monstruozitati declar in public!)
Si acum… stau la birou si scriu si… nu mai zic nimic de foame. Nu asta e important. Simt un cioc-cioc interior, forte delicat (o fi Fluturasa?!) si am senzatia ca e atingerea divina, ca nimic nu se compara cu ea. E imposibil de descris in cuvinte. Chiar nu poti realiza ce inseamna decat atunci cand simti... nu cand ti se povesteste. Si daca apuci sa simti, iti dai seama ca, desi poate ai visat la ea, n-ai fi putut sa-ti imaginezi asa perfectiune. Merita orice efort, orice temere, orice gand si fiecare secunda de rugaciune. Merita orice! Chiar si o tona de dulciuri pentru ca ea insasi, atingerea asta e cu fiecare clipa tot mai dulce.

marți, 22 septembrie 2009

Fantoma cu Aroma de Capsuni

Fantoma asta cu Aroma de Capsuni a existat pentru cateva zile in mintea unei fetite de 4 ani. Spun ca e existat pentru ca fetita cu pricina chiar a crezut in ea. A crezut ca e reala, probabil si-a imaginat si cum arata si a fost convinsa ca, daca nu e cuminte, fantoma o poate vedea si poate veni sa o sperie – ce-i drept nu intr-atat incat sa bea laptele din cana si nu din biberon (nici macar o Fantoma nu detine puterea absoluta).
E fantastic cum niste ochi albastri, foarte inocenti, se fac din ce in ce mai mari pe masura ce o poveste intra mai in detaliu. Bietul copil ia de buna scorneala, iar adultul aproape ca e mandru ca reuseste sa aiba efect si se autojustifica in secret spunandu-si ca minciuna are scop educativ. (Doamne fereste sa se prinda ala mic ca Mos Craciun nu exista!)
Asa e de cand e lumea si pamantul, iar povestile astea inca mai tin, chiar daca Bau-Bau a fost de ceva vreme inlocuit de personaje mai moderne si mai capabile (trebuie sa faca si copilul o asociere cu ceva gen Fetitele PowerPuff sau alti eroi supranaturali, altfel Alba ca Zapada ar trebui un pic cosmetizata ca sa nu riste sa fie cumva depasita de situatiile secolului in care copiii au telefon mobil si adresa de e-mail inca de la gradinita).
Cum spuneam, povestile au impact si sunt credibile pentru copiii care abia invata cam cum merg lucrurile prin lumea asta, pentru cei cu imaginatie, cei curiosi, cei care cred ca parintii lor insisi sunt supereroi, incapabili sa ii pacaleasca, dar suficient de puternici sa ii apere de o fantoma rea care ar putea sa ii sperie noaptea la culcare sau sa le fure jucariile si sa le dea altor copii.
Si suntem cu totii de acord ca au nevoie copiii de azi de povestile astea asa cum orice adult a avut la vremea copilariei lui. Au nevoie sa le creada si sa inventeze si ei pe seama lor… sa predea stafeta mai departe. Interesant e insa ca si adultii au la fel de multa nevoie de ele, constient sau nu. Din pacat insa uneori numai pentru a-si santaja copiii, pentru a le controla intr-un fel mintea si a-i aduce la stadiul de mielusei blanzi care se tem pana si sa mai puna intrebari.
M-am gandit de multe ori… Ce bine ar fi daca ar exista o Fantoma cu Aroma de Capsuni si pentru oamenii mari! Sa ii viziteze din cand in cand acasa sau la serviciu si sa ii traga de maneca atunci cand mint, sa ii puna la colt daca triseaza, sa le bata obrazul atunci cand nu sunt corecti, sa ii traga la raspundere daca sunt rai, sa le puna o piedica atunci cand sunt falsi… sa inceapa lectiile educative cu ei si nu cu cei mici. Doar copiii cred in exemple, nu? Adultii din ziua de azi, multi dintre ei, nu prea mai cred in nimic. Fantoma asta le-ar prinde tare bine – sa ii faca sa creada in ceva si sa ii mai readuca macar din cand in cand si la drumul drept. Desi am un mare dubiu – nu cred ca ea, saraca ar face fata singurica.

P.S.

Parca in poveste mai exista totusi si Fantoma cu Aroma de Caise. :))

Dor de duca

Domnule, cred ca ai mei m-au facut cand erau in concediu, daca nu, sigur era weekend! Pai cum de ce? Pentru simplul motiv ca oricat mi-as iubi meseria si caminul, ma apuca din cand in cand (dar destul de des) un dor de duca grozav.
Astazi spre exemplu desi eram in mare verva citind niste chestiuni de ordin juridic deosebit de interesante, colega mea Daniela m-a intaratat cu un articol insotit de imagini despre Kilimanjaro. De principiu imi doresc sa calatoresc in toata lumea, dar cunoscandu-ma, comoda si fitoasa cum sunt, stiu ca voi alege acele destinatii la indemana si cu cazare la cel putin 4 stele. Sper insa ca odata cu trecerea timpului sa acumulez intelepciune si sa mai lepad din comoditate pentru a ma putea bucura si de locuri mai greu accesibile mintii mele la acest moment.
Pana una alta pentru ca zilele de concediu pe anul acesta s-au cam epuizat (iar concediul fara plata nu prea renteaza pe criza asta) ma limitez la a pleca in Tanzania cu gandul si a ma bucura de imaginile trimise de altii din calatoriile lor.
Dintre multele destinatii de pe lista mea continentul african ma atrage cel mai mult. Probabil povestile din copilarie ascultate la pick-up isi spun acum cuvantul. Ma bucur enorm ca nu m-am nascut intr-o perioada ca cea de acum cand Internetul este atotstapanitor si cand televizorul te acapareaza si te depersonalizeaza, ci in acea epoca in care o carte, o caseta sau un disc purtau o valoare mai mare decat orice informatie pe care o poti gasi astazi pe Google.
Incerc sa imi imaginez o calatorie in Africa, intr-un safari fotografic. Nu as putea participa niciodata la un safari propriu-zis pentru ca nu imi place sa fac rau animalelor (doar Rottweiler-ului de la etajul unu i-as face un implant cu o botnita) dar as folosi termenul de “shooting” ca sa le trag in poza. Probabil cand voi ajunge acolo va trebui sa aduc multe dovezi pentru ca faima mea de fricoasa trebuie demontata cu orice pret.
Deja mi-am croit in minte garderoba pentru o astfel de clima si pentru o asemenea calatorie, deja mi-am cumparat spray-ul impotriva tantarilor (nici nu stiu daca am nevoie sau daca este suficient) si mi-am terminat sedinta de incurajare.
Ma intreb ce o sa mananc acolo, cum voi face fata climei, unde o sa dorm, cum este fauna si vegetatia aceea live si atat de aproape si multe altele si tremur de nerabdare sa imi realizez acest vis.
Ne mai auzim peste vreo 2 ani dupa ce terminam cu renovarile!

marți, 15 septembrie 2009

Fețele crizei economice în România

Nu va temeti ca nu veti avea parte, citind cele ce urmeaza, de vreo analiza economica acum cand lumea aniverseaza un an de la falimentul declarat al Lehman Brothers, sinonim cu inceputul crizei economice mondiale. Eu vreau sa va relatez doar fapte reale din care sa trageti singuri concluziile:

Cozile din supermarket sau din magazinele cu profil de constructii
In timp, mi-am facut obiceiul sa mergem la cumparaturi pentru casa cat mai rar, maxim de 2 ori pe luna, atunci cand vin cu o lista imensa cu necesarul pentru luna respectiva. Cu toate acestea evit zilele de week-end sau de salariu pentru a evita totodata si aglomeratia. Ei bine, in ultimele doua luni, am avut impresia ca traiesc in pragul sarbatorilor cand toata lumea simte nevoia sa se alimenteze si sa aiba masa plina. Aglomeratie, forfota, carucioare (nu cosuri!) pline ochi, de parca venea sfarsitul lumii. Ieri ma aflam intr-un magazin cu articole de casa, materiale de constructii, etc. Si aici cozi la case (doar 2 ce-i drept deschise din 5), pentru ca lumea se pare ca renoveaza, schimba diverse prin casa, cumpara te miri ce.
As mai adauga aici si forfota din mall-uri la lasarea serii, oricarei seri nu ma refer doar la cele din week-end. Si sa nu uitam ca din toamna aceasta Bucurestiul, patria mall-urilor, se va mai imbogati cu inca unul!
Concluzia logica este ca se consuma, deci exista inca lichiditati pe piata.

Traficul aglomerat
Pe timpul verii traficul a fost lejer si cat de cat civilizat. De pe la 1 septembrie si culminand cu ziua de ieri, a reinceput agitatia in oras, soferii nervosi si claxoanele nejustificate. De la 1 mai anul acesta cheltuielile cu combustibilul nu mai sunt deductibile (cu mici exceptii) ceea ce a facut multe firme fie sa isi restranga flota auto, fie sa diminueze bugetul de benzina, fie sa lase angajatul sa isi achite singuri consumul. Si totusi, traficul este acelasi ca in fiecare an la vremea aceasta. Iar traficul de vara a fost datorat concediilor, cel mai adesea petrecute in strainatate.

Reducerile de pret
Criza sa traisca! In felul acesta avem si noi reduceri in rand cu restul popoarelor, adica mai tot timpul! In felul acesta preturile devin rezonabile si se ofera posibilitatea mai multor persoane sa faca diverse achizitii la care doar visau cand pretul era intreg.

Protestul magistratilor
Astazi sunt deja 2 saptamani de cand s-a terminat vacanta judecatoreasca si impreuna cu ea orice activitate a instantelor. Totul se amana (cu exceptia cauzelor urgente) si uite ca pana acum nu a murit nimeni, traim si asa si asteptam sa vedem ce sa mai intampla.

Prima casa
Acest program era menit sa incurajeze achizitionarea de apartamente si sa deblocheze piata imobiliara. Prevederile legale deficitare, birocratia si interesele ascunse fac acest program ineficient.

Risipa
Saptamana trecuta am prins o seara ploioasa. Ne plimbam in zona Unirii pe langa fantani, unde aspersoarele udau si ele cot la cot cu ploaia vegetatia. De ce? De ce nu, ca doar tot poporul suporta aceasta risipa.

Povestea
Imi spunea bunica in copilarie o poveste cu Nita de la Grui (nu, nu era manelist, era un cioban). Acesta avea placerea de a-si alerta consatenii strigand dupa ajutor ca ar fi venit lupul sa ii manance oile. De fiecare data se dovedea a fi alarma falsa; Nita radea si se veselea pe seama credulilor, iar satenii plecau dezamagiti si tristi ca gestul lor era luat in deradere. Si au tinut-o asa, pana intr-o zi cand satenii satui de batjocura au hotarat sa ignore strigatele disperate ale lui Nita, iar acesta a ramas fara de oi pentru ca tocmai atunci lupul isi facuse intr-adevar aparitia si nimeni nu mai dorise sa il asculte si sa il ajute.
Concluzia
Va apartine.

luni, 14 septembrie 2009

Salopeta mea

Azi am purtat salopeta magica. Nu, n-am dat in mintea copiilor (mai ales ca cei mai multi dintre eu au fost azi foarte tristi pentru ca au inceput scoala... si nu ziceti ca nu-i asa pentru ca i-am vazut). Vorbesc de salopeta mea noua, comuna la prima vedere, dar care m-a facut sa am o zi de luni peste asteptari. Nu zic o zi de luni buna... ar fi insemnat oricum sa cer prea mult. Nu te suna seful lunea sa iti spuna ca poti sa stai acasa in liniste sa iti prelungesti week-end-ul, nu prea ai sarcini usoare si nu scapi de statul peste program si, in mod sigur, biletul castigator la loto nu e al tau asa ca nu poti sa te prefaci ca ti se cam rupe pentru ca vor urma si multe alte zile de luni... lucratoare.
Dar ziua asta de luni pentru mine a fost ok. (Sper sa nu trag dublu maine). A trecut repede si a fost... surprinzatoare. Datorita salopetei cu marsupiu cum ii spun eu. In primul rand programul meu a fost unul mult mai scurt (libera de la ora 3!!!). Doi la mana, parca toata lumea se uita intr-un fel anume la mine... cam cu un zambet discret, cam cum ma uit eu la copiii mici si dragalasi pe care ii intalnesc pe strada. Apoi am simtit, cam pentru prima oara in public, ca sunt un pic favorizata. Nu vorbesc sa mi se faca loc, sa mi se tina usa... domnii ar cam trebui sa faca asta cu orice femeie... unii mai fac, altii Doamne fereste! Doar exista egalitate intre barbati si femei! Dar mie azi chiar mi s-a cedat locul in troleu! Si n-au fost comentarii si nu s-a repezit nimeni sa mi-l ia inainte! Si chiar am fost lasata sa trec pe trecerea de pietoni (e si asta o raritate desi nu ar trebui) si inca am trecut in ritmul meu fara sa simt ca, daca nu ma grabesc, o sa cam raman fara partea, oricare ar fi ea, care imi ramane cel mai in urma.
Intr-un fel azi s-a cam desfasurat scenariul considerat de mine normal, iar surpriza a fost ca toata lumea parca si-a dat concursul... In lumea asta asa de anapoda, de rautacioasa si egoista poate ca mai sunt si lucruri care impresioneaza pe toata lumea... sau care sunt respectate. Si recunosc ca eu azi am profitat. Am luat normalul ca atare... normalul meu, desi prima tentatie a fost sa refuz orice gest de amabilitate cu teama necredinciosului. Sper sa nu ma insel si sa nu revin dezamagita in cateva zile cu o poveste despre cum ziua de azi a fost de fapt un eveniment izolat. Si in acelasi timp promit sa nu ajung una din doamnele acelea in 6-7 luni care merg la cumparaturi si cer sa fie lasate in fata la casa, dar cu doua carucioare pline si cu un sot-accesoriu caruia ii e prea lene si sa aseze produsele pe banda.

marți, 8 septembrie 2009

De toamna

Nu e prima data cand imi pun intrebarea asta, dar... De ce ar iubi cineva toamna? Frig, ploaie, sfarsit de vacanta (sau concediu), zile din ce in ce mai scurte si implicit trezit parca mai devreme, plecat de acasa dimineata parca tot mai pe intuneric, trafic de cosmar (si aici intra si mijloacele de transport in comun arhipline), optiuni mai reduse de petrecere a timpului liber si tot asa.

Mie imi place caldura. Caldura ma pune in miscare, frigul ma paralizeaza. Lumina imi da energie, intunericul ma deprima. Soarele ma face sa functionez, lipsa lui ma leneveste ingrozitor. Si atunci cum sa fac sa imi placa toamna? Nu ii gasesc romantismul, nu imi place ruginiul si brrrr! urasc galbenul. Dar culorile astea incep sa apara peste tot. Si incerc sa le atenuez efectul. Sa zicem ca toate anotimpurile isi au rostul si frumusetea lor? Cam suna a cliseu. Si apoi, daca ceva nu-mi place, nu-mi place si basta! N-are rost sa ma prefac. Problema e mai degraba cum fac sa trec mai repede si mai usor prin toamna. Ar fi niste zile de nastere foarte importante, ar fi faptul ca sunt disperata dupa strugurii albi si placinta cu dovleac, ar fi gandul ca mama imi reface rezerva de zacusca, impresia ca poate o sa am mai mult timp pentru scris sau citit, poate un pic mai multa odihna... si ajutor! De unde mai iau argumente? De fapt cel mai mult ma agat acum de acela ca pe la mijlocul Doamnei Toamna am un moment cheie pe care il astept cu mare emotie, dar si cu teama pentru ca simt ca dupa el nimic nu va mai fi la fel. Sper din tot sufletul ca el sa fie atat de luminos incat sa ma faca chiar sa iubesc toamna.

luni, 7 septembrie 2009

And I think to myself ... What A Wonderful World

Conform unui studiu, femeile optimiste traiesc mai mult! Nu stiu de ce studiul nu s-a efectuat si pe subiecti barbati, dar cred ca imi pot permite sa cred ca in general oamenii optimisti au sanse mai mari de supravietuire, asa ca voi incerca, un ciuda vremii de afara si a vremurilor pe care le traim sa gandesc pozitiv orice ar fi si la fel va indemn si voi!
Ascultam la micul dejun radio Guerilla si mi s-a parut geniala recomandarea muzicala de la acea ora, ca un soi de panaceu pentru ziua de luni, pentru ploaie, pentru criza, incalzire globala si alte nenorociri de acest gen, si anume What A Wonderful World a lui Louis Armstrong !

duminică, 6 septembrie 2009

Frumoasa Praga

Praga este fara indoiala un oras incarcat de istorie. Fiecare cladire, fiecare colt de strada ascunde o poveste cu printi, haiduci sau alte personaje fantastice cum este Golem. De aici probabil si realul potential turistic pe care il detine aceasta capitala europeana. O sa va atraga atentia, ca un specific local, bijuteriile cu granate sau chihlimbar, marionetele sau papusile Matrioska.



O sa regasiti in acest oras elemente si din alte capitale ce va vor face sa va intrebati unde va aflati de fapt in acel moment. Parisul este prezent printr-o reprezentare la scara mai mica a turnului Eiffel pentru care va trebui sa urcati pe jos sau cu funicularul pe colina Petrin. Atentie, ca si la Paris, biletele pentru transportul in comun din oras va permit sa urcati si cu funicularul in aceasta zona. De asemenea, strada Paris din cartierul evreiesc, gazduieste branduri de renume cu iz frantuzesc.


Mozart este evocat si aici ca si la Viena, prin concerte, festivaluri, faimoasele bomboane cu martipan si prin portile deschise spre vizitare ale vilei Bertramka ce l-ar fi gazduit pe acesta cand a compus Don Giovani.






Traditia se observa si la capitolul masini, majoritatea fiind formata din marca locala Skoda. Cu toate acestea locuitorii din Praga par fani inversunati ai marcii Porsche si se dau in vant si dupa Bentley. Soferii sunt calmi si respectuosi, arareori se aude cate un claxon. Transportul in comun este bine dezvoltat, chiar si cele mai vechi autobuze te instiinteaza unde te afli si ce statie urmeaza.




La capitolul mancare aici poti gasi de toate pentru a satisface orice gusturi. Bucataria traditionala se aseamana cu cea germana dar as indrazni sa spun ca este si mai gustoasa. Galustile sunt garnitura la aproape orice fel de mancare si pot fi pregatite si ca desert. Poti gasi insa fara probleme si salate internationale sau mancare italiana – pizza, paste, daca nu vrei sa incerci gustul local. Portiile sunt foarte mari si preturile de bun simt.
Berea este de departe de exceptie, de toate culorile si gusturile; este un specific incontestabil al acestei tari.


Terasele se umplu la pranz si la ora cand praghezii isi termina programul de lucru. Faptul ca oamenii isi permit sa ia masa in oras zi de zi este, cel putin aparent, un semn de bunastare.
Un alt semn ca viata este buna in Praga, cel putin in opinia mea, este faptul ca aici parintii sunt foarte tineri. Imi place sa cred ca isi permit acest lux si nu ca sunt cu totii inconstienti.
Praga poate fi numit cu succes orasul gemenilor! Nu am vazut in niciun alt oras o asa puzderie de carucioare duble! Probabil este ceva in aerul acela incarcat de istorie si romantism.
Gradina zoologica merita vazuta. Intr-un top facut de revista Forbes acesteia i s-a alocat locul 7 la nivel mondial.
Desi evident oamenii sunt iubitori de animale, pe strazile din Praga nu vei intalni caini vagabonzi.
Oamenii din acest oras mi-au parut foarte asemanatori cu romanii, la port ma refer, si totusi civilizatia si cultura sunt la nivel superior, sunt cu multi, poate prea multi ani inaintea noastra.
As putea gasi multe defecte Pragai, dar cand ma gandesc, prin comparatie, la Bucuresti, nu pot sa fac nicio afirmatie negativa.

Facand o paralela cu celelalte doua orase din strainate pe care le-am vizitat in acest an, desi nu are stralucirea Paris-ului si desi nu mi-a dat senzatia de posibil camin ca Mainz-ul, Praga este un oras deosebit de frumos, care iti incanta toate simturile si care te indeamna sa ii descoperi cat mai mult din istorie si traditie, deci trebuie vizitat!

vineri, 4 septembrie 2009

Criza papusilor

Pe vremea copilariei mele, oferta de jucarii era modesta, cum modesta era viata in general in comunism.
Cu toate acestea imi amintesc cu drag toate papusile primite atunci, pe care le botezam in fel si chip, pe care le imbaiam si carora le faceam hainute potrivite. Intr-o vizita fiind, un copil rau si-a insusit fara sa ceara o jucarie de-a mea. Am observat tarziu si am suferit in tacere. Ma gandesc acum ca poate acel copil nu a procedat asa din rautate ci din dorinta de a avea si el o astfel de jucarie pentru ca, asa cum spuneam pe atunci nu se prea gaseau.
Am avut si doua preferate care au avut parte de toata atentia mea, Luiza, frumoasa si blajina, cu un ochisor bolnav si scos din orbita, pe care nici un mester nu a reusit sa i-l repare vreodata si papusa Barbie adusa de capitalism pentru care mi-am vandut bicicleta, chiar daca era poate cea putin accesorizata dintre suratele ei asta ca nu zic "saraca" :) . I-am facut in timp insa o adevarata garderoba fie prin "talentul" personal, fie din hainutele si pantofiorii pe care prietenele din strainatate mi le trimiteau prin posta cu fiecare ocazie.
Acum oferta este teoretic bogata, poti gasi orice fel de jucarii, la care nici nu am fi visat pe vremea noastra.
Ieri am vrut cu orice pret sa ii cumpar lui Bibi a noastra o papusa, cadou de ziua ei de astazi. Am pornit la drum cu mare speranta, stiam exact ce vreau si ce papusa ar fi potrivita pentru cei 5 ani ai sai. Vroiam ceva special de care sa se ataseze si caruia sa ii dedice timpul sau de joaca. Vroiam o papusa cu personalitate. Un chip dulce si bland ca cel de copil. Vroiam sa ii pot oferi o papusa ca cele din copilaria mea de care sa isi aminteasca cu drag peste ani.
Din pacate am esuat lamentabil in aceasta misiune. Am constatat cu tristete ca papusile de azi nu mai sunt ca cele de odinioara si mi s-a parut ceva odios sa fac un astfel de cadou unui copil pentru ca toate aveau chipuri neexpresive, bolnave, urate.
Asa am realizat ca si papusile sunt in criza. O criza din care ma indoiesc ca vor iesi curand pentru ca in timp oamenii si copiii si lumea in care traim s-au schimbat.
Cred cu convingere ca cele mai frumoase jucarii sunt evocate in desenele animate vechi in care Mos Craciun face cadouri copiilor si mi-as dori sa ma pot transforma in Mosul ca sa readuc frumusetea acelor trairi si momente si pentru copiii care traiesc astazi, asa cum traiam si eu pe vremea copilariei mele cand papusile nu erau in criza.