luni, 31 ianuarie 2011

Joaca de-a mancatul


Asa arata Arina cand mananca. Infricosator, intr-adevar! Cum arat eu cand mananca Arina, nu vreti sa stiti! Nici eu nu vreau sa stiu!
Cred ca totul se rezuma la faptul ca nu am ajuns la o intelegere. Nu ne-am prins inca, nici eu si nici ea, cum sa facem un compromis, cine si cat trebuie sa cedeze, ce tine de nestiinta si ce de personalitate si incapatanare. Probabil ca ceea ce stie ea e ca vrea sau nu vrea. “De ce” nu e relevant din punctul ei de vedere… si nici negocierile – am reusit doar pentru scurt timp sa schimbam un sfert de biscuite pe o lingurita de carne si supa. Mai noi, si daca o pacalesti o data, a doua oara te-ai ars… iar o alta pacaleala deja e acceptata mai greu. E reconfortant faptul ca judeca si ca e in stare sa se impuna. E ingrozitor de enervant si frustrant faptul ca nu o poti face nicicum sa inteleaga ca e important ceea ce vrei tu de la ea.
Habar n-am cat trebuie sa insist si cand sa renunt, nu stiu in ce masura trebuie sa o las sa se exprime si sa aleaga, e foarte greu sa fiu ferma si ea sa inteleaga si sa accepte fara sa se enerveze si sa se supere. Asa, teoria e simpla – daca nu vrea, n-o forta. Las-o sa i se faca foame. NUMAI CA… ei nu i se face niciodata foame! Chestie testata! Pentru ea a manca e plictisitor. Cu fiecare inghititura trebuie sa primeasca la pachet si un subiect ajutator, suficient de interesant si captivant, dar nu exagerat de interesant si captivant pentru ca in cazul asta, iarasi, uita sa manance. Nu, n-am invatat-o asa! Da, stiu regula din carti – fara jucarii la masa. Nu functioneaza! Teoriile si regulile n-au nici o legatura cu noi, la noi mancarea e buna daca o mananca Toby, e buna painea goala… sau cu smantana daca o mananca tati stand jos pe covor si nu la masa, e buna placinta cu dovleac de la patiserie si nu cea cu iaurt facuta special de mami… si tot asa.
Iar nervii lui mami sunt deliciosi!! Pentru ca mami se supara, dar nu se poate supara pe copil, se streseaza, dar copilului nu-i pasa... si jocul asta, pana la urma, e la fel de amuzant ca oricare altul!

duminică, 30 ianuarie 2011

Turtita


Ieri am avut o zi plina – petrecerea mea de 1 an, petrecerea de “turta dulce”. :) A fost de fapt turta de cozonac – foarte gustoasa si “inimoasa”. (Am mancat si eu din ea pentru ca e muuuult mai buna decat carnita sau legumele cu care ma tot alearga mami!) Si mi-a placut la nebunie ziua de ieri pentru ca au venit oamenii important din viata mea, cei care au fost alaturi de mine de cand m-am nascut, care ma iubesc si care stiu ca mereu ma vor rasfata… iar eu voi profita!
Am multe lucruri extraordinare legate de ziua asta, lucruri pe care mami o sa mi le povesteasca atunci cand o sa fiu mai mare. De exemplu, o sa stiu ca ea si nana au trisat un pic si au pus pe tavita numai ceea ce au gandit ele ca mi-ar putea fi de folos – cartea, pixul, banii, cheile de la casa si masina… mouse-ul sa ma fac IT-ista... si inca alte cateva. Eu am ales, normal ce mi-a convenit mie, dar incerc sa o linistesc pe mami sa ii spun ca eu mereu o sa ma descurc. Prin urmare, am luat cheia de masina… spre disperarea tot a lu’ mami care nu vrea sa ma fac sofer de curse. Dar nanu’ e fan Formula 1, asa ca nu puteam sa il dezamagesc! Si asta inseamna ca o sa fiu si independenta, nu? Apoi am luat cercelusii de aur, cadou de la nana si nanu’… semn ca or sa imi placa lucrurile pretioase, de bun gust… si chiar de lux :). Si am mai luat si oglinda pentru ca oricum, de cand ma stiu, ma admir in toate cele pe care le intalnesc si pentru ca o sa fiu cocheta si stilata… si bineinteles frumoasa! Am luat si al 4-lea lucru… 20 de euro! Carcotasii spun ca asta nu s-ar mai pune, dar eu i-am luat si gata pentru ca oricum mereu imi place sa iau tot ce pot si, desi am doar doua manute ca toata lumea, intotdeauna vreau si al 3-lea lucru… si il si iau eu cumva!
Am primit si multe daruri foarte frumoase. Cercelusii de care ziceam si inelusul cu piatra verde de la matusa si unchiul… ca doar si ei ma vad unica si “motata”… adica mai cu mot pentru ca oricum nana n-a vrut sa ma lase fara frumusete de bucle ce am si mi-a taiat doar 3-4 firisoare dintr-un varf. Si am si o masinuta vesela acum de care ma tin sa merg prin casa si cu care pot sa inving obstacole pentru ca vreau cu orice pret sa trec dincolo de cazemata pe care mi-a construit-o mami. Bineinteles ca am primit si multe hainute foarte frumoase… ca doar am zis ca am de gand sa fiu cocheta si mereu in trend! Toate astea o sa le port sau folosesc cu mare placere… si putin increzuta… si ii promit si lu’ nana ca o sa folosesc si pixul sa invat bine la scoala si o sa citesc si cartea cand o sa mai cresc… asta dupa ce dau cateva ture cu masina. :)
Cum ziceam, a fost o zi tare si super! Si sunt fericita ca Rares m-a pupat, Malina mi-a dat jucariile ei si mi-a povestit ce a facut la schi, iar Bianca s-a jucat cu mine si mi-a mai zis din experientele ei cu baietii de la gradinita… ca doar tre’ sa stiu si din astea cand o sa imi vina randul, nu?
Ce pot sa mai zic??! Sunt Arina-Maria si sunt speciala si norocoasa! Mi-a placut petrecerea mea si ii iubesc mult pe toti cei care au fost acolo cu mine!

joi, 27 ianuarie 2011

Tot despre copil

De cand m-am trezit imi suna in continuu capul… pe modelul “sint cam chiauna! Bing-bang!”. Desi e nepotrivit spus “m-am trezit”… ca m-am trezit de multe ori si de fapt nu sunt treaza bine nici acum.
M-am culcat pe la 11, iar la 2 si 10 trecute fix s-a sculat copilul - chiar la propriu in fund - pentru ca a auzit un caine latrand pe strada. (Iubesc cainii, dar am vreo 3 prin jur pe care i-as mangaia numai cu suturi in zone dureroase!) M-am dus sa o asez din nou la orizontala in speranta ca n-a apucat sa se dezmeticeasca. As! Cum faceam un pas sa plec, incepeau protestele… din ce in ce mai tari si mai vaitatoare. Ce puteam sa fac in toiul noptii cand abia stateam pe picioare si bajbaiam cu ochii lipiti? Am luat-o in patul mare… iar ea a inregistrat automat faptul ca pe o victorie. Sa zici ca de fapt n-a realizat? Pai se amuza teribil… adica tacamul complet: luat la palme, bagat degetele in ochi… ai mei, bineinteles, aratat cu degetele spre tavan in timp ce din gurita iesea “tu-tu-tu”... pe modelul hip-hop sa zic, apoi batut din palme… si apasat din picior ca pe acceleratie, dar de fapt pe burta mea... de a trebuit sa ma duc la baie si ea sa urle pana m-am intors! Tactica de intors cu spatele – un esec total. S-a ridicat si s-a catarat pe spatele meu ca sa ajunga sa imi vada fata… cat vedea ea prin intuneric… si sa imi apese din nou ochii sa ma faca de fapt sa ii deschid... cred! Ca nu zicea, doar radea!
Cat a durat treaba asta? Mai bine de jumatate de ora… vreme in care somnul meu si-a luat campii. Am numarat oi, am incercat sa rezolv probleme de matematica si logica, am incercat sa imi aduc aminte numele diversilor colegi din diverse perioade… doar-doar ma invinge oboseala… sau trece timpul mai repede si se face dimineata. Cum eram pe punctul sa readorm, mai primeam cate o manuta peste fata, asa ca prin vis sau mai auzeam cate un scancet. Am avut trei tentative sa o duc din nou in patut – la 3 fara ceva… si pe celelalte nici nu mai stiu cand. Am realizat doar ca la 3.30, la 5 si la 7 am adus-o inapoi sa o mangai pe cap sau pe burtica si ea sa isi cante singura sa isi pacaleasca somnul. Si l-a pacalit in reprize pana pe la 8 si un sfert. Apoi i-a facut vant definitiv ajutata decisiv de Toby care zgaria la usa dormitorului si de Bubu care mereu are de comentat, dezaprobator fireste, la orice fiinta care trece pe strada… sau masina destul de des.
In rest… nici nu imi mai place sa dorm! Daca pot sa fac diverse, de ce sa imi mai irosesc timpul dormind?! Si la urma-urmei, ca ma bate sau nu cu palmuta sau cu pumnul… de raman inclusiv cu vanatai sau zgarieturi, nu se compara nimic cu felul in care ma ia in brate sau ma striga prin intuneric “mama”… cu multa apasare pe “m”. Eu cu ea in pat nu pot sa dorm. Clar! Dar macar de-ar dormi ea!

miercuri, 26 ianuarie 2011

GHID 2011 (Partea I)

IANUARIE - Gerar
Latinescul Ianuaris ne aminteste de zeul Ianus, cel cu doua fete, una indreptata spre anul ce s-a incheiat si cealalta spre anul ce a inceput.
Probabil ca in Ianuarie inca mai cantarim balanta realizarilor din anul precedent si inca ne facem planuri sau lista de obiective pentru anul in curs.
Este inceputul anului, al dorintelor si al sperantelor. Este acea rasuflare usurata ca am „scapat” de vechiul an pentru ca stim sau cel putin speram, ca cel nou ne va rezerva lucruri mult mai bune si clipe tot mai fericite.
Si pentru ca anul nou trebuie inceput in ritm optimist, recomandarea mea pentru luna Ianuarie este piesa Dineu cu Prosti de pe scena Teatrului National.
Asta pe langa vacanta „la ski” si cursurile de patinaj foarte in ton cu anotimpul.

FEBRUARIE - Faurar
Ultima luna a iernii! Si mai are si doar 28 de zile cand nu este an bisect! Deci muncim mai putin si vine ziua de salariu mai repede!
24 - Dragobetele (exclud din start traditia din data de 14, importata si adoptata fara prea mult discernamant de romani) - motiv bun de a sarbatori!
Si pentru ca urmeaza luna martisoarelor poti incepe cu succes un curs de modelaj in lut (olarit mai pe scurt) pentru a pregati cu mana ta celor dragi mici atentii.

MARTIE - Martisor
Ce v-am spus, vine vremea martisoarelor! Am observat in ultimii ani ca obiceiul incepe sa isi piarda din semnificatia tradiationala, dar, ramane totusi un motiv bun pentru a oferi o floare sau un cadou celor ce iti sunt aproape de suflet. Cadourile inspirate, din inima vor fi foarte apreciate.
9 Martie, Mucenicii – la fel, insemnatatea acestei sarbatori religioase a fost cam uitata in zilele noastre, dar macar am ramas cu placerea de a degusta mucenicii fierti sau copti (moldovenesti) care umplu casa cu mirosul lor ademenitor ...
Pana la urma este bine sa extragem cate ceva bun din toate!
Si cum tot incepe primavara, cel putin cea calendaristica, trebuie sa intensificam activitatile desfasurate in natura.
Asa ca scoatem bicicleta din boxa/garaj si ne indreptam spre Parcul Herastrau unde se tin cursurile de Thai Chi in aer liber!

luni, 24 ianuarie 2011

Marea Soldare

Sambata aceasta mi-am petrecut cateva ore bune cu fetele la shopping intr-un mall din Bucuresti.
Perioada este, cel putin in teorie, excelenta pentru astfel de activitati pentru ca din 15 ianuarie a inceput oficial sezonul reducerilor!
Si pentru ca de la Viena imi propusesem sa vanez niste produse care promiteau (asta pentru ca in mintea mea marfa trebuia sa fie aceeasi indiferent de tara), am inceput sa le caut si prin magazinele noastre.
Stupoare!
Tot ce admirasem in cadrul colectiilor de toamna-iarna de aici si de afara nu mai era de gasit. Deci nu ca nu erau reduse sau procentul de reducere nu era unul satisfacator, pur si simplu au disparut din magazine!
Am ales atunci sa ma multumesc cu ce era expus si concluzia a fost urmatoarea (Murphy ar fi cel mai fericit la citirea celor de mai jos):
1. Tot ce este dragut face parte din noua colectie, deci scump!
2. Restul din ce este dragut (if any), ori nu este marimea ta, ori nu iti vine bine ori este tocmai culoarea care nu te avantajeaza!
3. Oamenii intra irational in febra cumparaturilor! Exemplul graitor fiind: mormanele de haine rascolite si aruncate pe jos, ingramadeala de la cabinele de proba sau de la case, cumparatul fara o nevoie anume doar pentru ca se intrevede pe eticheta un minus si deci din start o afacere de nerefuzat.
In opinia mea, marea soldare la romani este precum „marele litoral”: le blamam pe amandoua, ne plangem de serviciile oferite, de preturile mari dar ne ingramadim bezmetic in ambele situatii de parca maine vine sfarsitul lumii.
Eu as propune un test sa vedem daca primim reactia scontata ca sa realizam si noi ce au realizat si altii, adica reduceri adevarate, la produse pe care nu ti le permiti in sezon si servicii adecvate, toate comparabile cu cele din strainatate!
Testul consta in „penalizarea” comerciantilor prin a nu le mai vizita magazinele in aceste perioade si mai mult, a nu cumpara nimic in semn de protest pentru modalitatea in care ne trateaza!
La fel ar trebui facut si cu litoralul romanesc! In definitiv vecinii bulgari sunt la o azvarlitura de bat, sunt renumiti pentru serviciilor lor si sunt mult mai ieftini decat ai nostri!
Si sa vedem atunci daca cei ce ne vand produse si servicii la „mana a doua” (desi nu la propriu dar la un figurat foarte aproape de realitate) nu isi vor reconfigura modalitatea de a face comert si de ce nu, de a gandi despre consumator!
Am invatat la un seminar despre consumatorul post-criza (the postcrisis consumer). Acum nu stiu sa spun clar daca la noi mai este sau a fost vreodata criza, dar mi-a placut ideea ca asa-zisa criza desteapta oamenii si ii face mai precauti cand este vorba de a cheltui si a investi.
Nu stiu daca romanul a invatat vreo lectie din aceasta perioada, dar sper ca la un moment dat va invata, va deveni mai riguros, mai precaut, mai pretentios si nu va mai cadea in plasa celor care stiu sa il stoarca de banii pe care ii are sau pe care nu ii are.
Cred ca indiferent de perioada in care traim, de criza sau nu, ar fi indicat sa ne comportam ca un consumator post-criza care si-a invatat lectia si sa facem alegeri intelepte, sa cautam magazinele de discount, sa profitam de oferte, de outlet-uri sau de shopping-ul on-line, sa filtram si sa alegem ce ne trebuie intr-adevar si sa nu ne multumim cu putin doar pentru ca platim putin.
Numai asa vom putea determina pe comercianti sa isi schimbe gandirea si modalitatea de a privi lucrurile.
Dar pentru asta, schimbarea trebuie sa porneasca intai de toate de la noi.
So, let the test begin!

vineri, 21 ianuarie 2011

Schimbare

Tocmai s-a cam facut o saptamana de cand a inceput sa-mi pice fata… si aseara mi-a picat de tot. La propriu! Mai pe clarul tuturor, de vreo 4 ani asa (cred, ca nici nu imi mai aduc aminte) petele de la creier au inceput sa-mi coboare pe fata. Nu m-am facut chiar dalmatian, dar m-am intunecat considerabil pe ici – pe colo prin parti esentiale... vorba clasicului.
La inceput n-am dat mare atentie, ca doar de-asta nici nu stiu sa zic cand exact si de ce m-am impestritat. Apoi am inceput sa ma stresez si sa intreb in stanga si in dreapta ce se intampla si ce pot sa fac. Prima concluzie pe care am tras-o – oricat de mult as citi, oricat mi-as ciuli urechile in toate partile la toate povestile sa fiu un om documentat, raman o groaza de lucruri care ma iau prin surprindere. Adica, vorba ceea, pana nu dau cu capul in mod direct, nu suna si nu ma doare. Dupa ce m-am trezit “prajita” bine, am aflat ca e problema des intalnita si m-am prins ca solutia optima e sa previi, ca dup-aia 100% nu se mai repara.
Cu alte cuvinte am vazut vreo 4 dermatologi, am incercat peste 10 creme, m-am certat cu soarele serios… si asta e chiar dureros pentru mine care functionez in functie de el, si pana la urma am ajuns la un peeling chimic, da’ cica facut cu plante si acizi din fructe… si care ustura, da’ usturaaaaaaa… ustura de-mi venea sa raman patata! Dupa peeling-ul asta a urmat picarea fetei de care zic. Adica mi s-a dus un strat de piele prin exfoliero-cojire… si niste pete odata cu el, stratul. Apoi stratul numarul doi a cazut si el rapid prin peeling mecanic – adica mi s-a raschetat fata cu o dracie de masinarie… care si-asta huruia de-am crezut ca raman fara fata de tot. Si n-am scapat! Au urmat vreo 2 straturi de picaturi, o masca, o crema… toate de albire. Iar de-acum, o luna de zile trebuie sa execut si dimineata si seara demachiere – ser cu vitamina C – crema de albire… si-apoi evaluam situatia si sper sa nu o luam de la capat!
Din pacate am interdictie la soare cam pe viata. Adica ma mai vede doar prin crema de protectie, si aia vara cu factor de la 50 in sus… daca s-o fi inventat mai mult! Iar tratamente pentru fata ar trebui sa execut tot nelimitat, macar o data pe luna… ca cica risc sa ma zbarcesc inainte de vreme. In prima faza mi s-a parut mult, apoi, tot ducandu-ma la cabinetul asta de cosmetica, am tras concluzia… alta concluzie, ca sunt foarte multe doamne si domnisoare care merg foarte des acolo pentru masaje si imbunatatiri faciale pe baza de cremuiri si nu mai stiu ce procedee. Si cred ca pana la urma asta e foarte bine. Pentru ca e foarte usor sa neglijezi, sa-ti fie lene, sa ti se para ca tineretea dureaza vesnic… si cred ca te trezesti intr-o zi ca nu mai ai ce sa faci, ca esti o baba batrana stafidita si urata.
Probabil ca sunt o groaza de femei care au grija de ele in felul asta… eu, spre rusinea mea, nu prea le-am luat seama pana acum. Dar ma gandesc ca sunt mult mai multe cele care nu isi permit sa se ocupe si de aspectul asta… din diferite motive. Mi-as dori sa gasesc o cale de mijloc si sa ma tin de ea… macar pentru bebelina mea, pentru ca imi aduc aminte ca la scoala eram foarte mandra in fata colegilor mei ca am o mama tanara si frumoasa.

joi, 13 ianuarie 2011

Muffins II


N-am incheiat capitolul briose. E si normal dat fiind ca exista nenumarate posibilitati de a le fabrica. Reteta asta o dedic unei prietene care are de gand sa brioseasca in week-end… o s-o numesc deci Reteta de Incurajare! :)
Prin urmare, draga mea Ana, totul e pe baza de amestecare. In doua castroane separate - in primul pui 240 de grame de faina, 2 lingurite praf de copt… eu am pus un pliculet ca e cam tot pe-acolo, o lingurita rasa de sare (mi-e mai usor la estimat decat “o jumatate de lingurita”), cam o lingurita rasa de scortisoara… sau chiar cu mot daca e printre preferinte, 100 grame stafide… desi cred ca sint mai potrivite nucile, si 120 de grame zahar; in al doilea castron – un ou generos, intreg de la inceput de data asta, 2 banane mai coapte terciuite, 80 ml ulei si 80 de grame iaurt. Dupa ce se amesteca respectivele separat, castronul 2 se toarna peste 1 si se omogenizeaza... cum se zice in termini stiintifici.
Aceeasi poveste – cuptor preincalzit la 180 de grame, vreo 25 de minute… sau intepare cu scobitoarea.
Briosele astea sunt mai consistente, mai putin pufoase si ceva mai “grele”. Dar au farmecul lor. Totul e pe incercate.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Muffins

Sunt ani buni de cand m-am declarat fan briose. Atat de fan incat si masina mi-am botezat-o “Mufina”… ca e micutza si albastra ca afinele care imi plac mie cel mai mult in tipul asta de cozonacel pufos.
E, in toti anii astia am facut cateva zeci de mufine… daca nu chiar peste suta. Am testat tot felul de retete, mai mult sau mai putin gustoase… rareori de doua ori aceeasi. Am descoperit insa acum una de compozitie cu portocala. Suuuper bun! Hai sa si explic putin cum am pus-o eu in aplicare!
Primul pas a fost sa topesc niste unt… 125 de grame scria in reteta model, eu am pus cred vreo 115 (aveam un pachet President de exact 125 de grame, dar il initiasem deja de cateva zile pentru mancarea copilului). Cred ca a fost ok si cu 115 grame. Prin urmare – unt topit si lasat la racit.
Pasul doi – am separat 3 albusuri de galbenusuri. Albusurile le-am batut putin, apoi am pus si o lingurita rasa de sare si 200 de grame de zahar treptat si am tot batut pana s-au intepenit – cu mixerul, normal ca face treaba rapid. Dupa intepeneale, le-am redat galbenusurile. Nu erau de tara, asa ca a iesit o compozitie cam palida… dar asta nu are efect asupra gustului.
Si-apoi a fost si mai simplu. N-am pus sucul de la jumatate de portocala, ci de la una intreaga… pentru ca nu am pus coaja de portocala… cam ramane in urma in gura. :) Am lasat sa cada in schimb putina pulpita… pe care nu am mai regasit-o insa in produsul finit, probabil s-a identificat bine de tot cu aluatul. La gramada au mers si 100 ml de lapte, untul acela topit si 180 de grame de faina amestecate in prealabil cu un pliculet de praf de copt.
Am uns tava teflonata de briose cu putin unt. Cuptor preincalzit la 180 de grade, in 20 de minute au crescut si s-au rumenit. Simt si acum mirosul!! Le-am scos din cuptor si am si atacat una… adica am vrut sa o scot si am cam mutilat-o, deci sfatul ar fi sa aveti rabdare sa se raceasca ori riscati sa nu se desprinda frumos. Foaaaarte pufoase fetele si delicioase!! Ma gandesc ca pitica mea o sa fie mare iubitoare avand in vedere ca ii plac foarte tare chestiile painoase! :)
Mai bine sa scriu aici retetele astea decat sa le tin pe tot felul de foite pe care in mod clar le ratacesc, nu? Unde mai pui ca ma mai pomenesc si pe mine de bine oamenii care le incearca la randul lor!
A, era sa uit poza!

vineri, 7 ianuarie 2011

E 11 noaptea...

... copchilu' iar nu doarme! In dragalasenia ei absoluta a pus monopol pe telecomanda de la DVD-player si da drumul la muzica pentru ca, normal, in 5 secunde sa o opreasca... si iar sa ii dea drumul si iar s-o opreasca. Din cand in cand mai scoate si tipete de lupta. Uneori la adresa cainelui care, saracu', cauta si el disperat un loc linistit, alteori la adresa unor parinti denaturati care sunt singurii de vina ca el, copchilu' nu are un program de somn si nu e bagat cu forta la culcare in loc sa urle in creierii noptii - bine ca stam la casa si nu la bloc sa mai avem si reclamatii ceva de la vreun vecin exasperat.
Ha! Cainele o ia cu frumosul si se duce sa o linga putin pe fata poate o convinge sa capituleze. Esec total. Se ridica si mai entuziasmat (ca tot de copchil e vorba) si cu forte refacute si ii spune in ras "Cooooo", sau mai pe intelesul tuturor "pot sa va tin asa pana la dimineata".
Ciufulici din cale-afara si cu un ditamai burtoiul de la mamaliga pe care a mancat-o la masa de seara, castiga razboiul psihologic fara drept de apel. Nu mai stie foarte bine ce vrea, dar clar ii place in opozitie... oricare ar fi ea sa fie. Si nu stiu daca e posibil sa fii in opozitie si totodata la putere, dar asta e un caz. La ziua numaram victimele si evaluam pagubele.

miercuri, 5 ianuarie 2011

La 11 luni


Tanti doctora i-a spus lu’ mami ca am capul cam mic. Eu zic ca nu e un lucru asa rau pentru o domnisoara ca mine. Si in plus, la 11 luni stiu:
- sa bat din palme;
- sa dansez cu manutele pe sus si chiar sa cant… mai ales pe muzica popoulara;
- sa imi arat dintisorii – 5 la numar si inca unul sau doi in curs de aparitie;
- sa ii intind lu’ mami piciorusul la pupat cand imi spune “da pacioru’!”;
- sa spun “pa” si sa fac si cu manuta;
- sa intind mainile pentru luat in brate… in special cand il manipulez pe tataie pentru ca, si daca incearca sa fuga, strig dupa el “ataie”;
- sa duc telefonul mobil la ureche si sa il tin acolo cum am vazut ca face mami;
- sa scriu… pentru ca m-am prins eu ca, daca am un pix, imi trebuie si hartie, iar pixul se pune si se misca pe hartie;
- sa ma ridic in picioare in scaunelul de masa pentru ca nu-mi place sa mananc, iar daca mami imi da ceva in manuta sa ma pacaleasca, cea mai buna razbunare e sa bag obiectul in castronelul cu mancare.

Mai stiu cine sunt Bubu si Toto si Toby si mai ales pe Toby imi place sa il prind si sa il ciufulesc… asta cand nu-i fac morala. Cateodata stiu si unde imi e nasucul, cel mai mult imi plac telecomenzile si firele si butoanele si sa arunc tot ce prind in spatiul dintre perete si canapea. Unde mai pui ca nu folosesc biberon sau suzeta, pot sa bag mancarea singura in gurita si s-o si mestec… sau sa o scuip daca ma enervez, iar daca ma pune mami, fac si la olita. Nu credeti ca sunt destul de competenta ca sa zica cineva ca am capul cam mic???

marți, 4 ianuarie 2011

Garantia unei zile frumoase

Ca regula nu cred in superstitiile clasice, nu ma intereseaza cele 3 ceasuri rele de martea, ziua de vineri 13, pisica neagra ce imi taie calea, trecutul pe sub scara sau intorsul din drum.
Astazi cand am iesit din casa nu m-am lasat influentata de nicio posibila previziune nefasta si nici macar de eclipsa (de care si uitasem) si am reusit sa transform o zi monotona intr-o zi frumoasa si promitatoare!
Prima incursiune a fost la ANCOM unde am intalnit cea mai amabila doamna ever! O persoana care radiaza, de fiecare data cand o intalnesc, de buna dispozitie si caldura sufleteasca. Si cand pleci de la un astfel de om incarcat de energie pozitiva, parca viata deja prinde alta culoare. Evident ca mi-au mers la suflet atat urarile de An Nou, de bun augur, de zi calduroasa, dar si apelativele „frumoasa domnisoara” si „puiul mamei”. Adica m-am dus la o institutie a statului cu treaba si m-am trezit intr-o atmosfera cosy si cu un plus de energie cat vreo 5 cutii de Vitamax.
Mi-am continuat drumul si in mod surprinzator am reusit sa fac oamenii impovarati de o noua zi de munca sa zambeasca si am smuls si un” sa aveti o zi buna” de la un functionar bancar pe care l-am botezat in secret cat asteptam la ghiseu, domnul Grumpy (da, stiu, ma uit cam des la desenele animate!).
Drumul cu autobuzul 104 si apoi cu tramvaiul 23 au fost deosebit de lejere si placute. Transport in comun lejer si placut in Romania?? Ei bine, da, atata timp cat tu privesti lucrurile optimist.
Apoi la birou, in ciuda volumului mare de munca (de zici ca s-au trezit toti din hibernare) am avut timp pana sa si scriu acest post!
Deci pana la urma nu conteaza ca ai dat bani de luni, ca nu te-a prins Anul Nou cu lenjerie rosie sau cu vreun leu in buzunar sau alte asemenea nebunii pe care ma intreb cine le-o fi inventat si mai ales de ce. (De fapt, acum cand ma gandesc mai bine scopul unor astfel de inventii este clar, din doua una, ori manipulare, ori haz pe seama credulilor! Dar mai bine voi dedica un alt post doar superstitiilor!)
Ca sa ai o zi frumoasa pana la urma trebuie sa iti doresti o zi frumoasa si sa lasi persoanele si lucrurile pozitive sa te influenteze!
Si apropos de „o zi frumoasa”. Am invatat aceasta urare acum ceva vreme si mi-am insusit-o pentru ca mi-am dat seama ca numai graind-o poti schimba ziua unei persoane, pentru ca frumosul, indiferent de forma pe care o imbraca, te binedispune si iti schimba tonusul.
Asa deci, O zi frumoasa va doresc in continuare!

duminică, 2 ianuarie 2011

La Multi Ani 2011!

Fiecare An Nou aduce cu el sperante si dorinte.
2011 se prefigureaza un an deosebit pentru ca l-am inceput intr-un cadru deosebit cu oameni dragi ce fac parte din familia noastra extinsa.
Un an ce va imbratisa traditia si exoticul, cunoasterea si intelegerea, aprofundarea celor stiute deja si descoperirea de lucruri noi si fascinante!
Dorintele puse la cumpana dintre ani sunt clasice, cel putin pentru mine: sanatate, ca-i mai buna decat toate, familie si prieteni cat mai aproape de noi si de sufletele noastre, calatorii ce vor merita sa fie povestite, realizari si surprize cat mai placute!
In plus, imi doresc ca la finele acestui an sa ma madresc ca am mai invatat ceva ce merita transmis mai departe si trecerea timpului m-a facut astfel mai castigata!