marți, 28 septembrie 2010

Frumos, dom'le!


De cate ori intr-o saptamana, intr-o luna chiar vi se intampla sa intalniti pe strada un om frumos? Adica asa… sa intoarceti capul si sa ziceti “Uau, lu’ asta chiar i-a dat Dumnezeu!” Dupa standardele voastre, normal, ca o stiu si eu pe-aia cu frumusetea care e in ochii celui care priveste. Eu zic ca nu prea des… si asta fara sa fiu rea. Lasand la o parte faptul ca azi un om iti poate parea urat, iar maine frumusetea intruchipata… pentru ca tu esti intr-un fel intr-o zi si mai altfel a doua, probabil ca e foarte adevarat ca fericirea sau tristetea fiecaruia se reflecta cel mai bine pe chip.
Dar eu nu vorbesc acum doar de chipuri frumoase. Vorbesc de o frumusete din aia de revista… din cap pana-n picioare… din aia pe care o vezi pe net si despre care iti spui fara ezitare: “e trucata!”… ca doar, na… te face sa te simti mai bine. Ne-am cam obisnuit ca oamenii sa ni se para urati… asta in cazul in care ii bagam in seama. De fapt cred ca ne convine sa ii vedem urati pentru ca ne ajuta sa acceptam mai usor propriile imagini pe care le vedem in oglinda.
Ei bine, eu recunosc ca stiu astfel de oameni. Si va atasez aici un exemplu. O sa ziceti ca e cea mai fericita zi a vietii ei si e normal sa straluceasca. De acord! O sa ziceti ceva si de fotografie retusata sau de machiaj. Or fi si astea. Adica nu pot sa bag mana-n foc ca arata asa in fiecare dimineata cand se da jos din pat… si a mai avut si un cosmar poate. :)) Dar am vazut-o timp de cateva luni dimineata la ora 8 si va spun ca arata foarte bine. E frumoasa ce sa mai! Parerea mea! :)) Si ma bucur ca e asa. Si o spun fara sa ii datorez ceva. Pur si simplu am vazut poza si mi-a placut si mi-am adus aminte ca mi se parea ca are o frumusete de invidiat si pe vremea cand ne intalneam foarte des… sau cand ne mai intalneam punct! :)) Si ma bucur ca am avut pornirea sa scriu din tot sufletul despre cineva ca e frumos pentru ca mi se pare mai energizant sa scriu asta decat sa descriu neplacerile de zi cu zi sau sa-mi exprim dezamagiri si frustrari. Nu e greu deloc sa recunosti ca iti place ceva si sa scrii sau sa spui ceva de bine. Ma gandesc ca daca am face asta cu totii mai des, poate am reusi sa schimbam ceva din fata asta cam mohorata a lumii. Pentru ca imi dau seama scriind randurile astea… tare greu si rar iti spun oamenii ceva de bine si daca o fac, incepi sa te intrebi daca nu cumva vor ceva de la tine. Dar eu nu vreau nimic acum… n-am ce sa vreau. :)) Pur si simplu rasuflu usurata ca mai exista totusi si oameni frumosi!

luni, 27 septembrie 2010

Cata intelepciune!

Niciodata sa nu spui niciodata! Adica “never say never” ala de prin filme. Mie una imi suna cam jalnica expresia asta… dar cat e de inteleapta!! Pai nu ni s-a intamplat tuturor macar un lucrusor acolo care sa ne duca cu gandul la ea? Lista mea personala cel putin a devenit cam lunga.
De exemplu am zis la un moment dat ca nu o sa imi iau caine in casa. Ei na! Si cand l-am luat eram gata sa jur ca, dupa ce trece de la faza “cutie” la una mai emancipata, o sa doarma afara in curte. Sigur! Are si camera in cusca cea mare din fata garajului. Dar a intrat in ea fix o data! In rest… credeti ca n-a dormit niciodata pe canapea… sau cu mine in pat?
Cu pisicile eram si mai inversunata. Nu-mi plac pisicile, ce sa fac?! Nu mi-au placut niciodata, desi mamaie imi povesteste mereu ca n-aveam nici 2 ani cand ma lasa singura cu una in casa… una neagra… motan de fapt… celebrul Mircea! Nu sa ma joc cu el, ci doar sa ne contemplam, admirativ probabil, de la distanta. Nu imi aduc aminte, normal, de faza asta… si nu-mi aduc aminte sa-mi fi placut vreodata vreo pisica. Dar ia ghiciti! Sambata am adus o pisica acasa. E neagra toata si… pisicoasa! Adica se baga in sufletul meu… si mi se cam ridica parul! Dar ii dau sa bea si sa manance si o apar de caine. Am doborat si regula asta, ce sa mai!
Ce altceva? Pai mai ziceam si ca nu o sa-mi fortez niciodata copilul sa manance. Si acum numai ca nu stau in cap, doar-doar o inghiti si ea cateva grame. Dar am o scuza… e mica, n-are nici 8 luni. Ce stie ea, nu? :) Culmea e ca s-ar putea sa stie… sa n-aiba chef, sa nu-i fie foame, sa nu-i placa… doar sa-mi spuna in cuvinte nu stie. Dar asa-s parintii… cred!... se iau dupa doctori – “e prea slaba”, “e anemica” etc. Gata! O mai fortez doar un pic! Doar pana invata sa vorbeasca! Mai vedem apoi ce zic.
A, am zis si ca niciodata nu o sa ii dau suzeta. Sunt la un pas sa o fac si pe-asta… numai sa nu o mai vad niciodata ca plange. Dar ma mai tin tare un pic!
Astea-s doar exemplele pe care le am acum imediat in fata ochilor. Concluzia? Daca vreodata va spun “niciodata”, aveti rabdare doar… lasati-ma un pic sa ma mai gandesc… si poate-mi trece! :))

miercuri, 22 septembrie 2010

Instanta versus Consultanta

Ma gandeam deunazi la cum a evoluat cariera mea in cei 7 ani recent impliniti si mai ca era sa ma apuc sa analizez situatia prin intermediul un Excel dar am preferat sa disec problema prin intermediul “prozei”.
S-a intamplat sa incep, asa cum o fac probabil mai toti stagiarii (cel putin cei de pe vremea mea), fara posibilitatea de a opta pentru ce vreau sa fac (nu ca as fi stiut prea bine la acea vreme ce sa aleg) si am fost atrasa astfel in mrejele Instantei.
Cu trac, cu constientizarea faptului ca teoria a ramas in carti si ca la fata locului realitatea este cu totul alta decat in filmele americane la care viseaza toti studentii la Drept, cu roba pe ger sau canicula, cu privirile cu o usoara unda de desconsiderare a clientilor carora probabil le tremura putin sufletul ca isi lasau vietile sau bunurile pe mana unui incepator, cu lacrimile de bucurie dupa fiecare pronuntare favorabila, cu bune si cu din acelea care te calesc, uite cum am ajuns eu sa fac instanta si mai mult, sa ma indragostesc de ea!
Imi place sa asemuiesc instanta cu dragostea juvenila - atunci cand esti mic si cu capul in nori, cand banii nu conteaza pentru ca dragostea nu trece prin stomac (si cui ii pasa de mancare la varsta aceea!), cand fluturii sunt cei mai buni prieteni ai tai, cand tot ce zboara se mananca.
Dar cu trecerea timpului incepi sa realizezi ca nu mai este atat de fun sa iti petreci toata ziua alergand intre instante sau sperand ca ti se va lua si tie dosarul si se va face dreptate tocmai clientului tau, ca un dosar poate dura si ani pana la finalizare si la fel, ani va dura pana iti vei primi intreg onorariul pentru care numai tu stii cat muncesti, ca traim pana la urma in Romania si asta ne omoara tot timpul.
Si uite ca subit dragostea cea imensa si neconditionata trece prin stomac si te cam gandesti ca e momentul sa iti reorientezi sentimentele catre cineva care iti ofera stabilitate si daca ai noroc si ceva satisfactii.
Si uite cum un avocat se poate reorienta spre Consultanta. In plus, mie una mi se pare o latura a profesiei extrem de feminina. Ai confortul pe care ti-l asigura caldura unui birou, documentele isi au un circuit firesc prin e-mail sau curier, poti purta pantofi cu toc fara probleme ca ramai fara flecuri de atata alergatura, nu trebuie sa te trezesti cu noaptea in cap sa vezi dosarul, clientela este de alt nivel, si multe alte avantaje.
Probabil, revenind la paralela mea cu dragostea, acelasi confort ti-l ofera un iubit asezat, cu un job stabil si banos, fara plete sau cercei in ureche (locatia cea mai fericita!), si care la sfarsitul zilei reuseste sa iti smulga un zambet de pe chipul istovit.
Instanta va ramane totusi pentru mine prima dragoste, dar acea dragoste copilareasca, fara pretentii si asteptari prea mari, care cu timpul devine insuficienta si dupa care ramai doar cu nostalgia unor vremuri frumoase dar pe care nu doresti sa le retraiesti pentru ca o noua dragoste, reala si palpabila, s-a strecurat in sufletul tau!

vineri, 17 septembrie 2010

Despre maniere si nu prea

Stiti cum se spune ca un copil iti schimba viata si te schimba si pe tine cu totul? E chiar adevarat. O simt pe propria-mi piele. E un lucru deosebit, dar e si o uriasa responsabilitate.
E foarte greu sa ai un copil de crescut. Si nu ma refer aici la timpul si la energia fizica alocate, nu ma refer la posibilitati materiale sau la implicarea emotionala. Pe mine ma sperie ideea ca nu o sa stiu ce s-o invat… sau mai degraba gandul ca ceea ce o s-o invat nu o sa ii fie de folos sau nu o sa fie suficient sau o sa se intoarca impotriva ei… si tot asa. Pentru ca ma uit in jur la lume, la oameni, la haosul care s-a creat si la propriu mi se cam ridica parul in cap.
Cati oameni ai zilelor noastre credeti ca mai stiu de codul bunelor maniere? Nu vreau sa generalizez si in nici un caz nu vreau sa ii jignesc pe cei care mai au cei 7 ani de-acasa. Doar ca, din pacate, normalul a devenit anormal si invers. Sa arunci hartii sau sa scuipi pe jos pe strada, sa vorbesti foarte tare in locuri publice, sa nu stii sa saluti, sa te scobesti intre dinti de fata cu altii, fie si cu o scobitoare sau acoperindu-ti gestul cu o mana, sa nu cedezi locul in autobuz unei persoane in varsta… si multe altele – toate astea sunt mici detalii care fac diferenta. Dar eu nu la ele ma refer acum… nu neaparat. Ma ingrozeste ceea ce se ascunde dincolo de aceste gesturi sau modalitati de exprimare, ca sa le spun asa. Nu faptul in sine de a arunca o hartie pe jos e grav, ci nepasarea care se ascunde in spate. Nu faptul ca urli la telefon sa te auda un tramvai intreg… ba mai si injuri… nu asta oripileaza, ci lipsa de respect pe care o ai fata de cei din jur. Nu faptul ca unii oameni nu stiu sa se poarte sperie, ci jungla care s-a format, gandul ca parca nimeni nu mai respecta nici o lege.
De fapt aici ajungem pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, copilul meu o sa vina in contact cu tot felul de oameni sau o sa ajunga sa priveasca si la televizor sau pur si simplu va trebui sa iasa singur in lume… iar eu nu stiu cum sa o pregatesc. Ce s-o invat? Sa aiba principii, sa fie consecventa si sa se respecte pe ea insasi si pe ceilalti sau sa calce pe cadavre, sa se modeleze dupa cum bate vantul si sa faca si compromisuri ca sa ajunga acolo unde are interesul? Sa isi ajute si sa isi sustina prietenii in orice circumstante sau mai bine sa nu aiba prieteni ci doar cunostinte pe care sa le foloseasca dupa caz si nevoie? Sa fie generoasa sau sa fie egoista ca sa nu aiba de suferit? Sa stie sa asculte un sfat, o parere, o critica, o alta perspectiva sau pur si simplu sa nu ii pese decat de propriul chef si de primul instinct? Sa munceasca ca sa razbeasca sau sa o ia pe cai ocolite si sa sara peste etape inseland, mintind si injunghiindu-i pe altii pe la spate pentru ca, mai nou, cam asa se face? Sa isi vada de treaba ei sau sa le faca rau altora prin invidie si gelozie pentru ca, nu-i asa, daca eu nu am, altii de ce sa aiba? Sa fie buna sau sa fie rea ca sa nu fie ranita? Sa fie inteleapta si sa intoarca uneori si celalalt obraz pentru a nu se cobori la un nivel mediocru, ca sa nu zic de joasa speta, sau sa riposteze si sa loveasca de doua ori mai tare ca nu cumva sa fie luata de fraiera? Sa aiba bun simt si sa nu jigneasca oamenii gratuit, mai ales pe cei apropiati, sau sa fie mahalagioaica si sa urle cat se poate de tare ca sa nu isi lase vocea acoperita?
Sper din tot sufletul sa fie capabila sa analizeze, sa discearna, sa distinga binele de rau si sa fie o fiinta deosebita. Dar zau ca imi e asa de teama sa nu sufere… si pentru ce? Doar pentru ca multi oameni sunt rai, egoisti, ingusti la minte, manipulatori, perversi sau chiar nebuni… iar ea trebuie… va trebui sa invete sa supravietuiasca printre ei. Mi-ar placea ca ea sa faca diferenta macar in micul ei coltisor de lume.

vineri, 10 septembrie 2010

The Dreamcatcher

De pe vremea cand ascultam caseta cu povestea lui Winnetou m-a fascinat cultura amerindiana. Si uite asa in ’95 la prima mea iesire in afara granitelor mi-am achizitionat de la Sozopol (printre multe nimicuri cu Take That care la noi erau de negasit si reprezentau un must pentru un fan adevarat ca mine) un obiect care mi s-a parut absolut fascinant, un “dreamcatcher”. Acesta m-a insotit pana la plecarea la facultate atarnand linistit de lustra din camera mea, lasand sa treaca doar visele frumoase, sechestrand in panza sa pe cele rele si facandu-le sa dispara odata cu venirea diminetii.
Si uite asa, am ramas si la varsta asta cu convingerea ca in lume trebuie sa existe un astfel de filtru care sa lase in libertate doar lucrurile frumoase, care face sa se intample numai ce este bun si care are ce transmite mai departe.
M-am convins ca pot fi asimilati unui dreamcatcher si oamenii si faptele sau profesiile lor si este minunat ca putem spera in continuare ca avem pe cine conta in a disemina in univers frumosul, bucuria, dragostea.
Fotografia de calitate este pentru mine exemplul perfect de dreamcatcher contemporan. La fel si fotograful, daca pune suflet si talent, daca stie sa exploateze ce este frumos in fiecare dintre noi si sa transmita mai departe din patosul si energia sa, sa te faca sa te bucuri si sa retraiesti peste ani aceleasi sentimente minunate doar privind creatia sa.
Pe Daniel Chindea l-am cunoscut acum 2 ani si cand am ales sa fie fotograful nostru la nunta am stiut ca o sa am mana buna (ca tot ce am ales atunci: sotul, nasii, prietenii care ne-au fost aproape, Cadillac-ul rosu decapotabil, etc). Recomandarea pentru el am regasit-o pe un forum – guilty as charged, dar incercati voi sa pregatiti o nunta, cand esti legal manager la o firma de collection nou aparuta pe piata, altfel decat bazandu-va pe informatiile din marea retea – dar ca fiecare astfel de alegere nu am dat gres.
Si uite ca zilele trecute am avut bucuria sa ne fotografieze din nou la aniversarea noastra.
El a fost la fel de dezinvolt, de pasionat de munca sa si debordant de energie cum il stiam. Iar Noi, la fel ca si prima oara, indragostiti, fericiti de norocul care a dat peste noi si care ne-a scos unul in calea celuilalt intr-o seara de martie acum muuulti ani, avand certitudinea ca peste timp cand vom privi fotografiile sale ne vom simti la fel ca atunci si ca acum.

joi, 9 septembrie 2010

Inapoi cu gandul

In dimineata asta m-a trezit o alarma de telefon la 6.30 fix. De cand am ramas acasa pentru Arina n-au prea mai existat semnale desteptatoare… ceasul meu desteptator e Gargarita insasi. Dar in dimineata asta am avut o foarte puternica senzatie ca trebuie sa ma trezesc si sa ma pregatesc de serviciu - 6.30 era ora standard de inceput ziua, atat de standard ca rareori o ratam pana si in week-end.
Senzatia asta de care zic a trecut repede pentru ca Arina s-a trezit si ea si a inceput sa se agite – normal ca mi-am adus aminte instant ca ma astepta un alt fel de job decat cel la care ma gandisem initial. Dar, pornind de aici, m-am trezit ca mi-e dor de vremurile bune de acum vreo 3 ani, vremurile in care chiar nu era deloc greu sa merg la serviciu. Si cand vorbesc de greu, nu ma refer la partea cu trezitul. Nu era pur si simplu deloc o corvoada sa stau 8 ore intr-un birou in care se spuneau glume, in care nu simteai ca iti pune cineva pistolul la tampla sa muncesti, in care exista un spirit de echipa... si alte lucruri gen imi permiteam sa pun pe perete poza lui Keanu Reeves sau sa ascultam Queen in timp ce eu una ma taiam la greu la degete in hartiile pe care le dezradacinam din dosare.
Asa era atunci si imi e dor de personajele principale – o zvapaiata despre care, atunci cand am vazut-o prima data, am zis “Doamne, ce gura mare are!”, dar care ulterior mi-a devenit una dintre cele mai bune prietene (si ea stie ca cele mai bune prietene le numar pe degetele de la o mana… si poate imi mai si raman… degete, nu prietene :)))… si despre care nu mai spun mai multe pentru ca restul i le spun in particular (mai ales ca ii dau dreptate acum - de fapt Mihai Viteazu' era un nenorocit!); o blonda mica, mereu saritoare… ca doar are mereu tocurile la ea si reuseste sa sara bine… si ce tocuri! si ce blonda buna! blonda doar la par, sa nu indrazniti sa credeti ceva rau despre ea!!! mai ales ca ea avea mereu o poveste de viata interesanta de relatat (Hobbit, sa stii ca pastrez si acum la loc de cinste soparlita magnet!); o bruneta lunga (care acum e si foarte slaba si o urasc pentru asta :)) si care frecvent ramanea nemancata pentru ca hranea cu tot ce avea la ea mancare (cred ca si guma de mestecat) primul animal de strada pe care il intalnea (sunt convinsa ca face asta si acum) si care nu ne lasa sa omoram nici macar mustele care ne mai bantuiau prin birou (pe-asta cu mustele mi-am adus-o aminte pentru ca ma bantuie una chiar acum – V. ti-am zis la multi ani pentru azi, nu ma mai necaji!)... dar care mi-a dat papusa!!! nu mi-a venit sa cred ca mi-a dat mie papusa la care tinea ca la ochii din cap; IT-istul nostru de serviciu, mereu capabil sa le vina de hac “gherlelor”, mai mereu bine dispus, cu un ras sanatos si molipsitor, deseori cu parul ravasit de la noptile in care nu ii ajungea somnul, si tot timpul cu o piesa rock grea pe “teava”... si care imi dadea musli la pahar cand muream de foame; un pui foarte sensibil si ma refer aici la ochii care i se umezeau aproape din orice… inclusiv de ras… dar care pui ar trebui tras la raspundere pentru pagube aduse telefoanelor din dotare (noroc ca nu au facut aia inventarul inainte sa te lase sa pleci, P.! pardon, acum esti HH!)… a, si pui care nu arata deloc a pui pentru ca mai mereu avea pixuri si creioane infipte in cap si pete rosii pe gat de la gradul profund de implicare in problemele din jur... senzatia din aia pe care o aveam cand radea puiu' si se misca biroul cu totul nu cred sa mai am vreodata! Si ultimul, dar nu cel din urma, baiatul bun la toate, cel care nu s-ar fi certat niciodata cu nimeni, cel care isi facea mereu constiincios treaba si venea cu solutii, sufletul testarilor de DM in Raiff (cel putin din punctul meu de vedere) si partenerul meu de DPD dincoace... un baiat de nota 11 ce sa mai! :))
Astia au fost in imediata vecinatate (adica in aceeasi camera), dar au mai fost si domnul mare jurist pe care eu mereu l-am admirat pentru integritate si spunerea lucrurilor in fata si pentru capacitatea cam greu intalnita de a fi un prieten bun, si un foarte bun tovaras de inotat prin nameti la 7 dimineata prin Drumul Taberei... si mereu langa el doamna V., o doamna in adevaratul sens al cuvantului, mereu calma si la locul ei. Si mai era si doamna, pe-atunci domnisoara, pe care o luam in fiecare dimineata din parcarea de la Billa si cu care am avut foaaaaarte multe de impartit (iarasi o istorie foarte privata) si domnisoara mereu roz care ajungea cam intotdeauna prima la birou si pleca printre ultimii (e, nu chiar si in concediu :)). Iar din categoria “elita” imi lipsesc doamna principal-sefa, foarte bataioasa pentru oamenii ei si mereu pregatita sa ne scoata pe toti din incurcatura, doamna direct-sefa de la care am putut invata o gramada si pe care m-am putut mereu baza, si doamna mini-sefa, mini doar la statura, dar mare la suflet, mereu sincera si mereu cu vorbele la ea cand venea vorba de "binecuvantat" pe cine trebuie :)). Si normal ca nu o uit pe doamna raport-sefa datorita careia am avut multe de castigat inca de la sfarsitul lui 2005 incoace de cand m-am trezit cu ea fata in fata la un interviu.
Sper ca nimeni din cei mai sus mentionati nu are vreo ezitare in a se recunoaste. Un element ajutator ar fi faptul ca lista se refera la o perioada mai indepartata – sfarsit de 2007, inceput de 2008. Daca nu am zis suficient de multe despre fiecare e pentru ca ideea nu era sa fac o caracterizare, ci doar sa spun catorva persoane ca imi lipsesc. Iar daca am zis ceva nepotrivit, exista optiunea de drept la replica. :)) N-ar fi tare sa facem si noi ca in liceu o intalnire dupa 10 ani? Hai dupa 5 ca nu mai am rabdare 10!

marți, 7 septembrie 2010

Adevarul pur si simplu

Se spune ca adevarul este unul singur si e absolut. Eu nu cred asta. Cred ca fiecare dintre noi are adevarul lui si el depinde de unghiul din care sunt vazute lucrurile. E adevarat ca exista fapte incontestabile care delimiteaza in linii mari un adevar. Dar exista si nuante – nu exista doar alb si negru, exista intotdeauna si griul sau calea de mijloc sau pur si simplu faptul ca poate nu ne gandim la alta perspectiva pana cand altcineva nu ne arata ca aceasta exista.
Ascultam fapte expuse de o persoana si ii dam dreptate. Ascultam aceleasi fapte spuse de alta persoana, intr-un alt mod, si ii dam si acesteia dreptate. Si e bine sa fie asa pentru ca altfel judecam stramb. Altfel ne grabim sa acuzam sau sa luam decizii fara sa intelegem si sa recunoastem care este de fapt mersul lucrurilor. In general in viata nu cred ca exista o singura dreptate pentru simplul fapt ca orice adevar, al fiecaruia dintre noi, are relevanta lui.
Nu e greu sa spui un adevar, e greu sa il asculti si sa il accepti pe-al celorlalti. Pentru ca, daca nu esti dispus/a sa faci asta, adevarul tau singur pune stapanire pe tine si te orbeste, te face nedrept/nedreapta si te mai face si sa pierzi. Oamenii in general sunt reticenti la adevaruri implacabile, la sentinte pentru ca acestea au tendinta de a le refuza sau de a le anihila dreptul la propriul lor adevar. Fiecare dintre noi trebuie sa avem oportunitatea sa ne spunem adevarul pentru ca, atunci cand vrem sa dam cuiva o sansa, e bine sa plecam de la prezumtia de nevinovatie. Altfel de ce mai cerem cuiva o justificare? Altfel de ce nu aplicam direct pedeapsa sau nu taiem orice forma de comunicare?
Adevarul trebuie spus sub toate formele lui si mai ales trebuie asumat. Adevarul presupune responsabilitate si asta e un cuvant greu. Adevarul presupune deschidere in a recunoaste ca si tu poti, ca oricine poate gresi sau se poate insela. Cum spuneam, nu e usor sa ascultam si mai ales sa auzim un adevar, dar daca vrem sa fim sinceri si onesti inclusiv cu noi insine, cred ca suntem cu totii datori sa o facem pana la capat. Pana la urma nu suntem noi Dumnezeu pe pamant.

De la Lady Gaga pornire...

Ce ziceti de Lady Gaga asta? Mie una mi se invarte capul de atata “Alejandro”. Nu stiu cat de mult se difuzeaza in afara, dar se pare ca pe-aici, pe la Romanica, a prins. Dar ce nu prinde in Romanica?! Hm! Cred ca lucrurile de valoare, dar cum treaba asta cu valorile e cam relativa… sa nu emitem sentinte!
Mie nu-mi place Lady Gaga! V-ati prins, nu? Tin minte ca prima data cand am auzit-o cantand la radio, as fi jurat ca e Madonna – deci puncte in minus la originalitate! Nu, nu e sentinta, e doar o parere personala! :)) ) Si eu tocmai aici vad ca e problema. Ea se vrea originala.
Despre voce nu stiu ce sa zic. Nu ma da pe spate, dar e ok. Dar pe de alta parte nici nu am auzit-o in vreun concert live sa vad cam ce poate. Parerea mea insa e ca incearca sa isi lase vocea mai in spate socand prin aparitie. Parerea mea! Vinde prin imagine. Si e altceva, recunosc… desi mie mi se pare vulgara, frizand grotescul uneori. Dar ii acord circumstante atenuante pentru ca e urata. Si ma gandesc ca incearca sa ascunda asta prin machiaj excesiv si tinute cam “duse”, ca sa zic asa. Sunt rea, nu? Nu! Ca nu am nimic impotriva ei. Chiar ma surprinde ca totusi nu imi e antipatica. Nu gasesc nimic sa imi placa la ea, dar totusi o ascult si nu ma deranjeaza… spre deosebire de fata aia, Rihanna despre care imi place sa spun ca inteleg de ce a mancat bataie. Glumesc! Sau cum e asta de pe la noi… Andra. La asta din urma cel putin am alergie. Un fost coleg de-al meu obisnuia sa spuna ca are fatza de ananas… dar eu n-am treaba cu aspectul fizic, pe mine ma uimeste cat de batranicios poate sa cante pentru o fata atat de tanara.
Revenind la Lady Gaga a noastra. Mi se pare ca melodiile ei sunt cam prea comerciale pentru cat de excentrica se da ea. Dar cred ca e in stare de un show ok pana la urma. Da, m-am mai induplecat acum la sfarsit… Asta pentru ca am vazut pe net ca deja s-au pus in vanzare bilete pentru concertele lu’ Banica de Craciun. Se mai duce cineva la concertele astea??? Si nu vorbesc asa, doar ca m-am apucat sa desfiintez pe unul si pe alta. Am fost la concert Banica ultima data in 2006… si in total ever am fost de 3 ori. Si concluzia e ca in vreo 10 ani de zile mi se pare ca se cam repeta. E cam plictisitor. Plus ca mie nu-mi plac oamenii care se dau peste cap sa se afiseze perfecti.
Ok, cred ca am nevoie sa ascult ceva radical diferit – Foo Fighters “Times Like These” de exemplu.

luni, 6 septembrie 2010

Toamna e de vina!

Imi zice o amica zilele trecute: “N-ai mai dat nici un semn de viata in ultimul timp.” Trec peste partea in care as fi putut sa spun “Nici tu” si ii raspund scurt “N-am avut timp.” A sunat rece si formal, corect! Iar continuarea dialogului a fost pe masura:”Da, cu asta mica. Te cred.”... si deja pe picior de "hai ca mai vorbim!" nu se stie cand. Numai ca pe la punctul asta mi s-a cam aprins un beculet rosu – de fapt n-o prea interesa, altfel nu m-ar fi lasat sa scap cu o asemenea scuza idioata. In fond, pentru oamenii la care tii iti faci timp, nu?
De cele mai multe ori, cand ajungem intr-un punct din asta, ne conformam, incercam sa pastram o atitudine politicoasa si mergem mai departe. Si uite asa se racesc relatiile… pentru ca, pana la urma, poate nu ne prea pasa nici unora, nici altora. Ne lasam loc de buna ziua, cum s-ar zice, pentru ca niciodata nu se stie cand avem nevoie de cineva… iar atunci cand avem nevoie, ingrosam obrazul si ne urmam interesul. Ce mai conteaza ca nu am mai vorbit de luni intregi?! Poate n-o sa mai vorbim din nou nici dupa ce ne-am vazut atins scopul. Pana la urma cu totii avem multe cunostinte si foarte putini prieteni.
In principiu nu prea putem trece prin viata fara sa bagam lumea in seama. Nu spun ca asta ar trebui sa facem ca sa incetam sa mai fim falsi si superficiali... si nu cred ca o sa incerc vreodata sa fac asa ceva. Zilele astea insa mi s-a pus pata pe cei care ma intreaba ce fac si apoi intorc privirea in alta directie fara sa asculte raspunsul. M-am plictisit sa intreb eu insami alte persoane de sanatate si sa primesc raspunsuri reci si vagi. Nu mai am nici un chef sa deranjez pe nimeni – deranjez decat acolo unde mi se arata ca de fapt nu deranjez. Si nu mai vreau sa ma straduiesc pentru ca, mai ziceam eu pe undeva, orice relatie trebuie sa vina de la sine – daca nu simti ceva autentic, la ce sa iti mai bati capul?! Mi s-a cam luat de mutre acre si tonuri impersonale si de refuzuri si pretexte si de "hai sa ne vedem saptamana viitoare", dar saptamana viitoare, de fiecare data, toata lumea are alt plan... sau nu mai raspunde la telefon.
Zilele astea m-am hotarat pe bune ca nu am timp. Nu e doar un fel de a spune, e chiar real. Nu mai am timp sa stau sa ma intreb de ce unii oameni sa poarta ciudat (ciudat din punctul meu de vedere, e adevarat), nu mai am timp sa stau sa analizez comportamente si atitudini, nu mai am timp sa despic firul in 14 cu fiecare persoana pe care o stiu ca sa imi dau seama daca si unde am gresit sau gresesc, nu mai am timp sa incerc si sa reincerc decat acolo unde vad ca exista aceeasi dorinta si de cealalta parte. Ma gandesc ca e mai sanatos sa nu mai fac intotdeauna si al 2-lea si al 3-lea pas daca primul s-a dovedit a fi insuficient. Merg pana la jumatatea drumului si astept. Si in mare cred ca trebuie sa accept oamenii asa cum sunt - mai putine sperante inseamna mai putine dezamagiri in privinta lor.
Serios, raspunsul ala era corect - nu am mai avut timp pentru ca am alte lucruri mult mai importante de facut. Poate mi-am schimbat prioritatile in ultima vreme… sau pur si simplu o fi toamna asta de vina. Exista curatenia de toamna? Eu mi-am facut curatenie inclusiv in agenda telefonica. :))

joi, 2 septembrie 2010

7 luni

Ma uitam ieri la mama cat era de fericita cand o tinea in brate pe Arina. Si nici Arinei nu-i displacea pentru ca, deocamdata instinctiv cred, are asa niste porniri de a se "lipi" care iti merg direct la suflet. Ma gandeam eu ca pentru mine avea sa fie cel mai pretios copil, dar, cum se spune, nici cu gandul n-am visat ca poate fi atat de cuceritoare... chiar daca de dimineata s-a trezit la 4 si nu s-a lasat decat foarte greu convinsa sa adoarma la loc. :))
E normal ca pentru buni sa fie cea mai iubita fiinta in acest moment, nu? Si ma bucur tare mult ca e asa... fara sa ma incerce nici o urma de gelozie. :)) Ba chiar am impresia ca prin ea imi mai spal din pacate... alea multe-putine cate or fi fost si-or mai fi. Am facut ceva perfect... cel putin asa e acum. Daca o s-o "stric" sau nu mai incolo ramane de vazut. :)) Dar pentru moment sunt fericita si pentru cei care vor sa o aiba in viata lor pentru ca eu zic ca merita. Si sunt fericita mai ales pentru buni si tataie pentru ca stiu ca le face fiecare zi mult mai frumoasa.
Azi Arina are 7 luni si 2 dintisori. :)) Si foarte multa energie! Si sunt atat de topita dupa ea, incat sunt dispusa la multe compromisuri - o s-o las sa poarte si roz, si sa fie fan Rihanna sau Beyonce sau alta enervanta din asta, sa-si puna si cercel in buric sau sa isi faca tatuaj. Sa imi aduceti aminte ca am zis asta cand o sa vina momentul si or sa ma apuce crizele! :)
O sa o las sa faca multe. Dar mai ales o sa ma uit la ea si o sa ma gandesc tot timpul si la mami si la buni a mea si o sa incerc sa aplic si eu tot ce m-au invatat ele pe mine. Si sper sa fiu si eu la fel de buna la job-ul asta de crescut copii pe cat au fost ele... si sunt in continuare. Imi pare rau ca nu le-am spus ca le iubesc atat de des cat ar fi trebuit. Dar sper ca stiu. :))
A, mami iar mi-a facut cea mai buna placinta cu mere si nuci. Poate o sa invat si eu intr-o zi sa gatesc!

miercuri, 1 septembrie 2010

1 septembrie

Prima zi de toamna! Intotdeauna am urat-o. Iar pe asta de acum, fiind atat de friguroasa, o urasc si mai mult. Si o urasc mai mult pentru ca e atat de prezenta, normal. Nu, nu ma bucur ca s-a racorit si nu ma bucur ca s-au dus caldurile. Le preferam fara discutie pentru ca mi se pare groaznic sa imi fie frig. Totul pana la frig! Si totul pana la lipsa de soare! Lipsa soarelui ma deprima. Si acum sunt imbufnata pentru ca stiu ca pana la primavara n-o sa mai functionez normal. Cred ca spun lucrurile astea in fiecare an... dar am dreptate, nu? Ii place cuiva toamna? Se termina concediile si vacantele si e tare greu inapoi la munca sau la scoala. Bine, in momentul asta la mine nu se aplica nici una, nici alta, dar sunt solidara cu cei care sufera din cauza asta. :))
Serios acum... sunt total, complet si iremediabil anti-toamna. Putem sa facem ceva sa o eliminam? Bine macar ca imi aduce strugurii... aia albi. Sunt topita dupa ei!