vineri, 29 aprilie 2011

Nunta regala

La inceputul lui septembrie ’97 ma duceam sa dau examen de admitere la universitate. Era examenul de italiana… si a trebuit sa scriu un eseu. Nu-mi mai aduc aminte care era tema, stiu doar ca in prima secunda m-am temut ca nu am un vocabular suficient de bogat pentru asta. Deh, invatasem italiana intr-un an si mai mult de la televizor. Si-apoi mi-am dat seama ca vreau sa scriu despre Lady Di. De-abia murise si lucrul asta ma marcase. Si-am scris, si-am scris… si iar am scris. Si am uitat de examen, a fost mai mult o eliberare a ceea ce aveam pe suflet. Pentru ca am admirat-o pe Diana si taman ce plansesem si eu alaturi de atatia oameni pentru ceea ce se intamplase.
Si tin minte ca zilele alea nu ma puteam gandi decat la copiii ei si la cosmarul prin care treceau. Ma gandeam ce avea sa se intample cu ei pentru ca uneori, cei ce par sa aiba totul, au mult mai putin decat oamenii obisnuiti.
Asa ca, normal, simt nevoia sa scriu ceva si despre nunta asta de poveste pe care a privit-o o lume intreaga azi. Pentru ca, recunosc cinstit, m-a emotionat. Si mi-au dat si vreo 2 lacrimi. Pe de-o parte pentru ca mi s-a parut atat de simplu sa vad atata frumusete si eleganta si respect in lumea asta in care parca totul a luat-o razna… si probabil ca o sa raman cu marea intrebare de ce totusi predomina uratul si raul. Iar pe de alta parte pentru ca mi s-a parut trist ca Diana nu a fost acolo. (A fost Camilla in schimb si mi se pare un exemplu prost, dar nu as vrea sa incep o intreaga poliloghie despre ce parere am referitor la femeile care intervin in casniciile altora, mai mult sau mai putin regale).
Mi s-a parut foarte frumos totul! In schimb ma agaseaza toti astrologii si prezicatorii si toti sarlatanii care vin cu tot felul de interpretari si pronosticuri si ii prostesc pe unii care mai dau si bani sa le asculte bazaconiile. Nu se poate sa credem ca e un basm cu final fericit si gata? Nu putem sa credem ca mai exista si lucruri bune si perfecte pana la capat? Nu se poate sa ne bucuram si atat? Sa luam exemplu din ceea ce e pozitiv si sa ne incurajam ca mai putem inca schimba invidia si rigiditatea si superficialitatea?
Sper sa reziste cuplul asta. Si sa fie la fel de reusit si unit si sa sfideze rautatile si provocarile la care va fi supus. Sper sa stie sa isi asume destinul si sa traiasca frumos si pentru cei care ii admira si isi doresc sa fie ca ei.

joi, 21 aprilie 2011

Shallow

Dintotdeauna am avut impresia ca barbatii au o viata mai usoara by default.
Dar am descoperit in timp ca femeile au una mai distractiva!
Ma gandesc numai la cateva atuuri (sau tertipuri?) feminine care ne fac din start viata mai colorata: hainele, bijuteriile, pantofii, esarfele, culorile, machiajul, florile sau cutiile cu bomboane.
Sunt lucruri mici pe le care le iubim si care ne fac uneori sa parem superficiale. Dar iubim si superficialitatea aceasta pentru ca, pana la urma, ne reprezinta si nu ne dauneaza (atunci cand este aplicata cu moderatie).
O femeie poate sa aiba o tona de incaltari, de haine sau accesorii fara a cadea in penibil, poate sa isi coloreze unghiile in cele mai traznite culori si totusi sa ramane atragatoare.
Multa vreme ma obisnuisem sa port negru si incepusem sa ma plafonez pana intr-o zi cand mi-am dat seama de marele nostru avantaj de a combina, a improviza, a colora si a ne face viata mai vesela doar asortand, spre exemplu, niste cercei cu pantofii.
Ca imi plac hainele si accesoriile se stie! Poate parea uneori un viciu dar zau daca imi pasa! Imi mai place sa primesc flori si dulciuri (desi sunt vesnic la cura!?). Imi place sa mi se faca surprize si sa primesc a n-spea esarfa ca niciodata nu strica una in plus mai ales daca este fix nuanta care imi lipsea din colectie!
Sunt mici bucurii, sclipitoare, cu toc, colorate, aromate, delicioase care ne ajuta sa vedem totul dintr-o alta perspectiva.
Si daca imi pune cineva o eticheta pe care scrie „shallow” mi-o asum intrutotul pentru ca sunt femeie si am astfel cea mai buna scuza din lume!

marți, 19 aprilie 2011

O crema

Azi la pranz am mancat ceva cu maioneza. Si, cum nu sunt deloc rezistenta la ea, am cam incurcat-o! Adica imi place, dar ma risc o data pe an sa mananc pentru ca mi se face atat de rau, incat un an dupa tentativa nu ma mai ating de asa ceva.
Deci azi am facut-o lata. Si in consecinta am zis sa ma dreg cumva. Am luat dintr-o carte o reteta super-rapida ca, deh... fiind intr-o stare precara, sa zic asa, nu m-am incumetat sa bat, sa frec, sa combin sau mai stiu eu ce... nu prea mult in orice caz. Norocul meu ca pentru Tiramisu pe care l-am facut sambata am luat cantitate dubla de mascarpone. Asa ca am avut ingredientul principal.
Prin urmare, cu reteta asta treaba sta asa: 4 galbenusuri frecate cu 120 de grame zahar pana iese o chestie cremoasa. Apoi se toarna vreo 30 pana la 50 de ml rom alb pentru finete (eu am optat pentru varianta mai light) si se amesteca treptat si branza de ziceam mai sus. Toata smecheria e cu rabdarea de a freca galbenusurile alea in prima faza ca sa stea produsul final cat mai intepenit. La mine intepeneala a iesit cam medie, dar nu mai conteaza. Am luat 2 linguri si restul l-am bagat la rece... dupa ce am ras niste ciocolata pe deasupra. Am luat lingurile alea si m-am dres oarecum, desi nu am facut abuz... ca-s singura acasa cu copilul si nu-mi permit sa ma alcoolizez prea mult.
Deci, daca nu va deranjeaza ouale crude, nu vreti sa munciti prea mult si nu sunteti nici traditionalisti/e (stiu, cam multi “daca”), reteta asta e o varianta pentru Paste. A, si daca gasiti mascarpone ca tin minte ca inainte de Revelion nu se gasea pe niciunde!

luni, 18 aprilie 2011

Cum a fost cu Floriile

Putina lume stie ca si in familia noastra se serbeaza mai nou Floriile. Asta de cand le-am botezat pe Arina si pe Malina si de cand Florin a devenit nasul celei mai intai mentionate. Acum, cu Florin nu e nici un dubiu. Cu fetele insa am auzit ceva “carcoteli”. Ba ca de unde si pana unde, ba ca pana la urma arinul si malinul sunt arbusti si nu flori, ba ca nu stiu ce, ba ca nu stiu cum.
In primul rand, am primit “dezlegare” de la un preot sa o serbez pe Arina. Adica el mi-a spus ca de Florii e ziua ei inainte sa apuc eu sa ma gandesc la asta. In al doilea rand, logic vorbind, daca se serbeaza Codrin si Crenguta si chiat Laur si Laura, cum am gasit pe unele siteuri, de ce am discrimina arinul si malinul?!? De ce sa le refuzam fetelor noastre o zi in plus in care sa se simta si mai speciale, in care sa fie felicitate si in care sa primeasca si cadouri? E treaba lor ce vor face cand vor fi mari, dar eu una nu am de gand sa iau hotarari care sa fie in dezavantajul lor.
Si pana la urma nu e nevoie sa se gandeasca toata lumea ca e ziua lor... sau sa fie de acord cu asta. Nu incerc sa gasesc justificari pentru ca nu cred ca datoram cuiva explicatii. E important ca stiu oamenii care le sunt aproape si care le iubesc. Eu una pot sa spun clar si cu bucurie ca week-end-ul asta a fost unul frumos pentru ele, chiar daca ele sunt inca prea micutze sa realizeze asta. Si a fost unul frumos si deosebit si pentru parinti. Pentru ca a fost cu plimbat, cu copii, cu joaca, cu prajituri bune (astea pentru mame mai ales!), cu sedinte foto, cu oameni dragi, cu oameni haiosi si deschisi pe care intotdeauna e o bucurie sa ii vezi, cu surprize, cu spontaneitate din aceea care intotdeauna iese bine, cu optimism, cu relaxare, cu intarirea si consolidarea unor legaturi, cu mandria de a avea in jur oameni de valoare… cu gustul ala bun care iti ramane dupa ce se incheie o serie de evenimente care iti prind bine si te reincarca pozitiv. A fost o dovada in plus ca merita sa gasesti pretexte si prilej de sarbatoare, pentru ca destul avem de tras in rest de pe urma imprejurarilor mai putin fericite.
Pai si atunci cum sa nu serbam??? Cine ce-o zice, noua ne place si vrem sa fie ziua noastra de Florii!

Everyday Junkies (II)

Unii prefera alcoolul, drogurile, cafeaua, dulciurile, Red Bull-ul, tigarile.

Eu prefer calatoriile.

Ma obsedeaza, ma reprezinta, mi-au intrat sub piele, imi consuma resursele, ma incarca cu energie, ma inalta, ma desteapta, ma imbata, ma schimba.

Nu m-as putea limita niciodata la a sta locului si a-mi refuza placerea imensa de a explora, de a vedea si afla lucruri noi, de a admira si invata de la altii. Iubesc acest fel de a fi si nu imi doresc sa il schimb vreodata.

Probabil numai eu sunt in stare sa imi fac deja planuri pentru anul ce urmeaza. Orasul, hotelul, perioada, toate sunt planuite din timp si cu minutiozitate. Aceasta planificare din timp mai are si avantajul (pe langa acel control freak status) ca poti beneficia de oferte bune.

Sunt insa ultima persoana pe care sa o vad profitand de o oferta Last minute oricat de atractiva ar fi! Nu as putea de azi pe maine sa imi iau bagajul si sa calatoresc. Mi-as rapi placerea obsesiva de a ma documenta despre locul ce urmeaza sa il vizitez.

Deja simt ca sevrajul se instaleaza.

Din decembrie pana in aprilie nu am plecat nicaieri si numai la acest gand incep sa imi tremure mainile. Norocul face ca desi initial asteptarea trebuia sa ia sfarsit abia in iunie, la sfarsit de aprilie voi primi cadou de ziua mea un city break la Barcelona, care culmea, era pe lista de anul viitor! Deja numar zilele pana atunci si deja planuiesc cu nerabdare urmatoarea calatorie!


24/7/365 (366), 4 anotimpuri din 4 imi doresc sa calatoresc ca sa am motiv sa ma intorc cu drag acasa!


Iarna la Amsterdam


Primavara la Paris


Vara in Tenerife


Toamna la Praga

vineri, 15 aprilie 2011

La brioșe înainte

Mare revelaţie mare! Sunt complet paralelă şi bâtă în ceea ce priveşte gătitul. Gătitul ăla adevărat, mai presus de omletă și cartofi prăjiți și câte o prăjitură din când în când. În ultimele 10 săptămâni, în fiecare marţi, mi-am luat de la chioşcurile de ziare nişte cărţi dintr-o serie dedicată unor afecţiuni des întâlnite, unor terapii alternative, suplimente alimentare etc., serie care are şi o groază de reţete culinare. Şi, dacă tot le-am luat, am zis să fac şi eu măcar o salată sau un desert ceva.
Păi treaba stă cam aşa... 10 cărţi a câte 40-42 de reţete... am o colecţie pe cinste! Numai că... nu prea am găsit una pe care să o şi realizez. Am luat-o, previzibil, cu începutul – să fac repede nişte sandwich-uri... zic! Cu sardele şi morcov. Nu suna rău! Până am ajuns la punctul în care scria să pun 30 de grame năsturel tocat şi 2 linguri de chives proaspăt, şi ăsta mărunţit. Ce-i ăla chives recunosc că nu ştiu... iar năstureii parcă erau niste flori??? Sau cel puţin aşa erau pe la mamaie pe la ţară. Nu m-a mai tentat. Am trecut la urmatoarea – Salată cu fenicul, măr şi heringi. Prea complicat pentru o salată. O groază de ingrediente şi nici măcar nu am avut răbdare să citesc modul de preparare pentru că se întindea pe vreo două pagini. M-am oprit la 120 ml de cidru sec, 2 eşalote feliate... ce naiba-s alea eşalote???, 1 bulb mic de fenicul... Celelalte vreo 15 ingrediente au rămas necitite. Unde găsesc eu năzbâtiile astea???
Mai departe – tapa... asta trebuie să fie de prin Spania... nu mă bag că nu ştiu ce-s ăia cartofi săpunari. Salată de fenicul şi fasole. Iar fenicul??? Ce e aşa grozav la bălăria asta?! Sau nu e bălărie?! Şi fasole flageolet!! Rimează cu caşalot! Ăsta măcar ştiu ce e. Sandwich cu pui şi avocado. Hai că de avocado am auzit. Şi de salata iceberg că cică trebuie şi din aia... deşi nu ştiu cât de uşor e s-o găsesc la magazin. Îmi ţin respiraţia până spre sfârşit şi... zbang! 20 g germeni de alfalfa. E o reţetă klingoniană asta???
Mă mut la supe şi ciorbe. Dau peste una cu bucăţi de peşte. Mă uit cruciş încă de la primul ingredient – un sfert de linguriţă de firişoare de şofran... apoi iar cartofi săpunari... A, si nu orice fel de peşte! Egrefin!! Ăsta e vreun mutant ceva?? După ce trec cum pot de vreo 10-12 ingrediente, ajung la 750 ml supă simplă de peşte. Păi eu ce pregătesc de fapt aici, supă de peşte cu supă de peşte??? Deci sar şi peste capitolul ăsta. Oricum nu mă impresionează că pentru supa de curcan trebuie să folosesc castane şi arpacaş (cum s-or împăca astea 2?!), iar supa de linte cu brânză Stilton nu-mi spune chiar nimic.
Legume... cu un sos de iaurt... Ducă-se şi astea că iar e cu năsturei si... cruşăţea??? Dacă vorbesc repede nici nu îmi iese cuvântul ăsta. Pilaf cu pui – mamaie în mod clar nu îl făcea cu lapte de cocos şi bulion de pui şi coriandru şi chimion şi scorţisoară!
Hai, gata! Nu pe bune!! Vreau şi eu un dicţionar!! Adică ar trebui să googlez la fiecare pas şi apoi nu ştiu câte şanse aş avea să găsesc toate cele ca să fac exact o reţetă din astea. Păi ori folosesc ca peşte tilapia sau chefal rosu (?!?!), ori mai bine fac un pastrăv simplu la cuptor şi gata! Curcuma, lemongrassul, şalota, cardamomul, boabele de quinoa, cuminul macinat, grâul bulgur, kumquat-urile, concentratul de tamarin şi citonella, rascovi, bouquet garni, hasmaţuchi habar n-am cum şi unde şi de ce şi în ce limbă există, iar măcrişul, rubarba, apa de portocal... şi pe-aia de trandafir... şi cicoarea... pe-astea toate nu prea știu de unde să le iau. Ca să nu mai zic că pentru mine e suficient că există smântână dulce şi smântână acră ca să mai am nevoie să ştiu şi de aia de cocos, iar dovlecii acorn, dacă nu-s ok pentru plăcintă sunt inutili din punctul meu de vedere. Cât despre ardei... păi e tot aia sosul de ardei roşu stil Louisiana (nu ştiu dacă sosul sau ardeiul e în stilul ăsta) cu ardeiul chipolte în adobo (cred că nici traducătorul n-a ştiut echivalentul) şi ardeiul jalapeno murat? Şi napul suedez şi fasolea Lima şi ciupercile shiitake... să fie sănătoase la ele acasă, dar vreau şi eu nişte reţete umane... posibile!!! Fără lăstari de sparanghel şi florete de broccoli (habar n-aveam că aşa le zice!!!) şi fără să stau să mă minunez de ce la salata de kiwi şi mango trebuie 6 bucăţi kiwi curăţaţi, iar la cea de fructe tropicale 2 kiwi curăţate. Adică si kiwi ăsta e masculin şi feminin după caz???
Concluzia e că probabil n-o să ştiu niciodată care e diferenţa dintre o andivă comună şi una belgiană şi de ce trebuie tăiată pe lat şi nu pe lung, cum e busuiocul thailandez în comparaţie cu ăla banal, dacă zahărul de palmier e mai dulce şi tot aşa. Iar pitica mea mi-ar răsturna în secunda doi amestecul de salată provensală care e aşa de sofisticată că are în compoziţie şi păpădie. Eu sunt ca tâmpitul ăla din reclama cu Caprese la desert. Aşa că înţelegeţi de ce prefer să fac brioşe... şi iar brioşe... şi iar brioşe?
A, cum e cu chimenul şi chimionul? Sunt una şi aceeaşi sau rude sau???

Green Tea

Sunt oameni sau locuri pe care in decursul vietii ii descoperi din pura intamplare dar care ajung sa isi puna amprenta asupra existentei tale.

Sunt obiceiuri pe care le imbratisezi cu drag desi pana la acel moment iti erau departe de suflet.

Sunt vorbe pe care ti le insusesti desi le-ai auzit de mii de ori pentru ca abia atunci ai inteles insemnatatea lor.

Aseara am descoperit un locusor in Bucuresti unde as reveni oricand cu mare drag.

De prin 2005 am „invatat” sa beau ceai si sa ma bucur de el. Green Tea este locul unde poti savura in tihna o ceasca de ceai in cele mai diverse arome alaturi de biscuti facuti in casa (among other delights). Locul iti da cu adevarat sentimentul de acasa. Muzica frumoasa, lume altfel, arome care te imbata si te binedispun. Te relaxezi si iti doresti sa mai revii.

Si ce poate fi mai frumos decat sa intri intr-o astfel de oaza, sa iti incarci bateriile si sa pleci de acolo privind viata dintr-o noua perspectiva?
* Photo source: Green Tea

marți, 12 aprilie 2011

Pro Japonia

Nu stiu de ce, dar Japonia m-a fascinat dintotdeaua. Cultura, istoria, oamenii ei ma impresioneaza. Stiu ca dupa evenimentele de anul aceasta Japonia va renaste ca pasarea Phoenix si ne va da inca o data o lectie de viata. Astept cu nerabdare acea luna de aprilie cand imi voi indeplini visul si voi admira sakura.

Pana atunci strang cateva repere:

1. Am descoperit ieri un blog care mi-a atras atentia si pe care il recomand:


2. Sprijinim initiativa Crucii Rosii care strange donatii pentru Tara Soarelui Rasare. Pana si cu un simplu SMS la numarul 879 se poate face diferenta pentru niste oameni care ne-au demonstrat inca o data ca pot si mai ales ca vor sa mearga mai departe:


joi, 7 aprilie 2011

Pentru jumatate de zi

Desi m-am trezit relativ devreme, azi mi-am dat seama ca pana la pranz am uitat sa mananc. Nu mi s-a mai intamplat chestia asta din timpul facultatii. O fi semn ca intineresc?

N-am uitat in schimb sa hranesc copilul, sa beau 2 guri din cafeaua lasata de al meu sot in ibric pe aragaz (asta face el in semn de „buna dimineata” daca tot nu mai e acasa atunci cand fac si eu ochi), n-am uitat sa ma uit pe fereastra si sa ma bucur ca e soare si ca iarba din curte are verdele ala proaspat pe care il ador, n-am uitat sa arunc o privire caisului din dotare (tot in curte) si sa zambesc vazandu-l plin de floricelele roz pe care de-abia le asteptam sa se deschida. N-am uitat nici sa tip la Toby ca latra in casa si sa il trimit afara, sa ii explic lui Piticot cum e cu Pinocchio, lucru pe care, evident, nu l-a inteles, sa ma plang putin la mama de diverse ca na, tre’ sa o fac si pe-asta din cand in cand si, daca nu la mama, atunci la cine?!

In treacat am varsat si un ghiveci cu o floare si am avut de maturat si spalat apoi, am bombanit cu foc la adresa unor functionari publici pentru o chestie care nu mi-a iesit si am intins si niste rufe... desi pe-astea toate as fi preferat sa nu le fac. Dar poate intr-o zi o sa le duc dorul, din diverse motive, asa ca zic ca bine ca nu am uitat sa le fac si pe dumnealor.

Si n-am uitat sa scriu. Ceea ce e de bine. Sa vedem ce nu mai uit sa fac pana se termina ziua!

A, si n-am mai gatit! N-am mai facut decat niste peste prajit acum 2 zile si niste paine ieri. Nu se pune!

Ceva muzica de suflet

Nu toata lumea savureaza muzica clasica. Asa cum nu toata lumea se da in vant dupa muzica populara sau dupa Michael Jackson, oricat de megastar o fi fost el. Mie de exemplu nu imi intra nicicum jazz-ul... nici cu lamaie, nici fara. :) Si adevarul e ca nu e chiar asa la indemana oricui sa il digere. Eu una, recunosc, nu il inteleg.

Fie ca e jazz sau altceva, e pana la urma vorba de o alegere la care fiecare are dreptul. Cred totusi ca, oricat de anti-muzica clasica ai fi, e imposibil sa nu recunosti si sa agreezi macar cateva pasaje. Si imi permit sa fac o lista de sugestii pentru cei care resping acest gen din start cu convingerea ca nu provoaca altceva decat o profunda stare de somn.

1. Din dansurile unguresti ale lui Brahms, cel cu nr. 5 cred ca ar putea fi pe gustul oricui. Si incep cu Brahms pentru ca e preferatul meu... alaturi de Strauss. (Era si o carte parca „Va place Brahms?”... si s-a facut si un film?!?)
2. Marsul Radetzky si Dunarea Albastra... ca tot vorbeam de Strauss, tatal si fiul.
3. 2 minute si un pic – „Les toreadors” din suita nr. 1 din „Carmen” si l-am bifat si pe Georges Bizet
4. Mozart – „Eine kleine Nachtmusik” sau, pe intelesul tuturor „Mica serenada”... 5 minute de Allegro prind foarte bine pentru orice ureche cunoscatoare sau ne.
5. Uvertura din „Wilhelm Tell” – Rossini – e un filmulet bestial pe tema asta, „Mickey Mouse and Friends” si, desi e foarte vechi, e unul din cele mai bune desene animate ever!
6. Verdi si „Libiamo”din „Traviata”... daca tot e muzica de ciocnit! :)
7. „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a lui Beethoven... facand abstractie de pornirile unora de a o face imn.
8. Macar „Primavara” si nu il lasam nici pe Vivaldi trecut cu vederea.
9. „Bolero”-ul lui Ravel mie una mi-a tras atentia de foarte mica.
10. Cand spui Ceaikovski spui „Lacul lebedelor”, dar eu as merge pe Concertul nr. 1 pentru pian.

Si ma opresc la 10 ca sa nu exagerez, dar nu inainte sa va reamintesc de Enescu. Hai ca „Ciocarlia”o stie toata lumea.

Nici n-am muncit mult la lista asta. Si tocmai de-asta ramane deschisa altor sugestii si completari. Si mai ales as fi curioasa de feed-back-ul cuiva care isi acorda jumatate de ora sa faca slalom printre propunerile astea.

Everyday Junkies

Cred ca daca m-as ambitiona as putea scrie o carte despre pataniile mele din tramvaiul 32! Ma fericesc ca nu trebuie sa merg cu el decat de 2 ori pe saptamana cand ma duc la cursurile de engleza pentru ca altfel as risca sa pun de-un best-seller.

Ieri a fost o situatie tragic-comica si la final nici eu nu mai stiam daca sa rad, sa plang sau pur si simplu sa reprim amintirea acelor momente.

Ma urc asadar in 32 plina de graba si ingrijorare ca voi ajunge la curs cu intarziere pentru ca fusesem oarecum sechestrata cu treaba la birou. Observ cu coada ochiului ca lumea era concentrata intr-o singura parte a tramvaiului dar imi spun in minte ca probabil este acel fenomen des intalnit (eu il numesc al “oilor”) cand toti se bulucesc intr-un loc si in restul mijlocului de transport in comun bate vantul.

Ei bine, in pret de cateva secunde, am realizat ca nu batea vantul ci un miros extrem de puternic de aurolac ce provenea din punga generoasa a unui individ cu acelasi nume sugestiv.

M-am refugiat si eu si am sperat sa pot deschide un geam sa intre aerul curat (in acele momente chiar si aerul poluat de Bucuresti parea o salvare) dar nu am avut succes, motiv pentru care m-am multumit cu ce locusor am gasit si m-am rugat sa nu ajung la engleza pe 7 carari.

Inhalantul iti raspandise aroma in tot tramvaiul si cred ca mai toti eram deja sub efectul sau: dezinhibare, somnolenta, anestezie. Eram prieteni, bine dispusi, compatimitori, resemnati.

Am apreciat curajul a doua domnisoare care s-au dus la personajul in cauza si i-au strigat sa se dea jos, l-au ademenit cu bani si tigari, au vorbit chiar si cu vatmanul care suferea insa de o anesteziere proprie pentru ca el nu respira acelasi aer ca si noi dar nici nu ii pasa de ce se intampla.

In rest, am concluzionat cu totii ca preferam sa il toleram decat sa punem mana pe el, ca probabil mirosul de aurolac era de preferat celui de nespalare si l-am lasat cu drag mostenire celor care s-au urcat in statiile urmatoare.

Si uite asa, daca nu am incercat de buna voie nimic ispititor in Amsterdam, am ajuns sa fiu oarecum in al noualea cer in Bucurestiul iubit.

Pornind de la aurolacul din tramvaiul 32 mi-am dat seama ca noi toti suntem mai mult sau mai putin un fel de junkies. Am realizat acest lucru cand m-am surprins cu ochii cascati la o stire despre o femeie banuita ca avea o tumoare si care in fapt era insarcinata. Mi-am dat seama ca daca nu schimb imediat postul (si era vorba de TVR de la care mai ai cat de cat pretentia de stiri profesioniste sau aveam pana ieri) cad in pacatul spalarii de creieri. Apoi am avut o alta revelatie chiar in aceasta dimineata cand am privit o domnisoara care tremura de frig dar tragea cu nesat dintr-o tigara de parca era ultimul lucru pe care il apuca sa il mai faca pe lumea asta.


Dependenta noastra de zi cu zi imbraca multe forme: dependenta de dragoste, de bani, de televizor, de mancare, de alcool, de shopping, de dulce.

Deci si noi suntem niste aurolaci dar de cele mai multe ori purtam alte haine si pastram aparentele.


Din pacate daca noi ne putem trata prin atitudine si responsabilizare, atunci cei ca persoana din 32 nu cred ca mai au vreo sansa pentru ca statul nu se implica si nu le ofera ceea ce poate nu au avut niciodata: siguranta, certitudine, un scop in viata. Si fie vorba intre noi, nici noi ca indivizi nu luam atitudine asa cum probabil ar trebui. Aurolacul sa fie de vina?

miercuri, 6 aprilie 2011

Contradictii

Imi amintesc ca Dan Puric spunea odata ca S.U.A. este tara tuturor posibilitatilor, iar Romania este tara in care este totul posibil. Si adevarat graia!

Nu stiu exact cum o fi la altii dar din cate am calatorit imi dau seama ca nu e atat de rau ca la noi. Ma gandesc numai la vecinii din Ungaria care sunt atat de aproape (ca si spatiu) de noi si totusi atata de departe (cultura, civilizatie, educatie, tot).

Numai la noi cred ca se poate ca in 21 si ceva de ani de la Revolutie sa se fure in continuu iar noi sa suportam ca prostii si culmea, sa mai fie loc de furat si pentru mandatele viitoare pe care tot noi le vom alege pentru ca nu am invatat pana acum ce inseamna votul de blam!

Numai noi putem sa strigam „Criza!” si sa ne bulucim in magazine de parca ar fi sfarsitul lumii, sa cream blocaje in trafic in ciuda scumpirii combustibilului, sa vandalizam H&M-ul de parca ar fi totul gratis.

Luni am constatat cu stupoare ca pana si Capitala Romaniei a devenit plina de contradictii. Centrul orasului nu este altceva decat o replica a cartierelor marginase si obscure. Pe motive de shopping, am luat-o usor pe jos de pe Splaiul Unirii (dupa ce am descins traumatizata din tramvaiul 32 unde urechile mi-au fost vatamate de vocabularul colorat afisat fara jena si de scrasnitul de dinti care spargeau seminte ale caror coji ajungeau fie pe jos in tramvai, fie tot pe jos dar in statie), pana la Kogalniceanu, inapoi pe Calea Victoriei spre Piata Natiunilor Unite si intr-un final am ajuns la magazinul Unirea, evident cu opririle de rigoare la obiectivele de interes.

Am ramas profund dezamagita: gropi, praf, persoane dubioase (ca sa nu fac referire la vreo etnie sau alta ca pana la urma cu totii suntem romani, din pacate), cladiri darapanate, spatii unde pe vremuri erau magazine deosebite acum inchise, din ce in ce mai multi „binevoitori” care sa iti arate un loc de parcare, caini vagabonzi, mult prea multi cersetori. Am zarit si cativa turisti „rataciti” prin Romania si ma intrebam ce-o fi fost in mintea lor cand au plecat in calatorie intr-o astfel de tara si cu ce sentimente si impresii se vor intoarce la ei acasa.

Este trist ca centrul Bucurestiului (nu mai zic de intregul oras sau de tara) in loc sa prospere, sa atraga turisti, ii sperie chiar si pe cei care locuiesc aici.

Pentru ca nu pot schimba nimic (degeaba eu ca individ am o conduita adecvata daca noi ca si comunitate nu reusim sa iesim la lumina) am decis sa apas pe butonul de „ignore” si sa imi vad de ale mele si sa continui sa fiu un om corect fata de mine insami si fata de restul lumii.

Si daca vreodata o sa am copii (asta pentru ca de la o vreme mi se pare un act de mare responsabilitate sa lansezi in aceasta lume nebuna un copil pentru ca nu ai certitudinea ca nu o sa il supui la o viata foarte grea) o sa fac tot ce imi sta in puteri sa nu ramana in aceasta tara fara speranta!


Asta daca nu ma apuc de politica si pot schimba ceva sau ma va schimba politica pe mine si o sa incep sa vad si eu totul din negru, roz!

marți, 5 aprilie 2011

Simtul lucrului bine facut

Am o pata uriasa cu chestia asta... ma insoteste aproape ca un tel in viata ideea de a face orice lucru pana la capat... si mai ales bine daca tot ma apuc sa il fac. De-asta n-am abandonat niciodata un curs chiar daca mi-am dat seama pe parcurs ca nu imi place, ca nu ma reprezinta sau ca pur si simplu nu imi pica bine profesorul, n-am lasat niciodata o carte la jumatate chiar daca mi-a luat un an intreg sa o termin si alte treburi de genul asta. Ceea ce incep cam termin, dar mai ales sunt tipicara si agasanta cand vine vorba de felul in care fac lucrul respectiv. Cred ca asta ma face sa par un om serios si responsabil, dar exista si dezavantajul de a nu prea avea parte de spontaneitate... si asta cam anuleaza din distractie. Si mai e si faptul ca o cam iau din loc in momentul in care, din diferite motive, nu ajung acolo unde vreau sa ajung. Nu prea sunt dispusa sa capitulez indiferent de imprejurare.

Am pornit sa scriu chestia asta insa nu pentru a ma auto-caracteriza, ci pentru ca week-end-ul trecut am avut un fel de revelatie. Am fost, din intamplare, la un restaurant indian. Am mancat miel – 2 feluri ambele in sosuri foarte picante... si orez cu legume si sofran. Prima data cand am incercat mancare indiana, prima data in foaaaaaarte multe luni cand am mancat picant... atat de picant! Pe langa faptul ca mi-a super-placut, am avut uriasa surpriza sa nu am nici o criza de stomac, nici o arsura, nici o senzatie negativa, nimic. Si eram pregatita pentru asta pentru ca problemele de stomac sunt motivul pentru care am renuntat la a mai gusta ceva fie si doar putin iute/condimentat cu aproape orice in afara de sare... putina sare. Nu am putut sa trag decat o singura concluzie – mancarea aia a fost bine facuta, nefolosindu-se eu stiu ce prajeli si uleiuri refolosite (vezi mancare de fast-food sau cantina care pentru mine e otrava), carnea era frageda si, desi am luat putin foc dupa prima inghititura, nu am putut sa ma opresc. Chelnerii erau indieni autentici si bag mana-n foc ca si bucatarul... si in mod sigur nu erau aromanizati... aveau simtul lucrului bine facut.

Din pacate aromanizarea asta e un proces din ce in ce mai negativ. Presupune sa faci lucrurile pentru interesul propriu si in detrimentul sau cu nepasare fata de ceilalti. Si se aplica la orice domeniu. Nu inteleg altfel de ce la Viena am putut manca vreo 4 soiuri de carnati si nu am zacut nici pentru o secunda in timp ce acasa, fie ca mananc la restaurant, fie ca mai cumpar, rar, din hypermarket, trag ponoase vreo 2-3 zile. Si mai e si obisnuinta de a-ti trata clientii cum se cuvine, indiferent ca ai 10 sau 100 si nu de a-i flitui cu atitudinea “daca iti convine bine” atunci cand ai un oarecare succes si ti se pare ca iti permiti. Ca sa nu mai zic de pornirea de a pacali si a baga pe gat oamenilor de buna credinta ieftinaciuni(calitativ) de care tu vrei sa scapi. Si exemplele sunt multe.

Am constatat ca, aici la noi, daca cineva se poarta prea amabil si dragut si disponibil, incep sa devin suspicioasa… si ciudata pe langa asta, pentru ca mi-am dat seama ca nu stiu cum sa reactionez, aproape ca nu stiu cum sa ma port in fata cuiva care nu ma ia de sus sau la repezeala. Mi s-a intamplat asta la telefon de curand, cand am sunat sa imi deblochez un cont… m-am balbait si am fost o adevarata idioata pentru ca omul de la capatul celalalt a rezolvat problema foarte repede si fara sa ma certe in nici un fel. Nu e normal, dar in idiotenia mea, indraznesc inca sa trag nadejde ca poate totusi mai avem o speranta.

luni, 4 aprilie 2011

Ironic sau nu...

Acum vreo 3 ani, eu si al meu sot am decis sa plecam din Bucuresti. Ma rog, deciseseram noi mai cu ceva timp inainte, dar in 2008 ideea s-a concretizat. Am zis ca ne mutam la tara, la curte sa scapam de aglomeratie si praf si haos (macar partial ca job-urile tot in oras raman no matter what), sa nu mai cautam cate jumatate de ora loc de parcare in fata blocului pentru o masina si sa nu ne mai batem, pentru cealalta masina, cu idioata din dreapta locului platit ca parcheaza prea aproape sau stramb si ne mai cheama tot ea la politie ca ne-a zgariat masina(am zis bine!! Ea a zgariat-o si ea a facut pe victima!) Ne-am mai gandit noi si ca e bine pentru copii sa se joace in siguranta la aer... copii pe care atunci nu ii aveam si care, in prezent, se reduc la unul... dar gandurile erau bune si optimiste. Am facut noi o lista cu pro si contra si atunci mintile noastre luminate au zis ca e bine asa... bine, 75% inca spun asa.

La 3 ani fara o luna de la marea tranzactie de cumparare ne laudam cu parti bune si parti mai putin bune. Avem vecini de treaba si simpatici si saritori (desi unii sunt in curs de mutare si s-ar putea sa cam strice statistica), avem ditamai casoaia – cred ca de 5 ori pe dimensiunea mini-apartamentului in care am locuit inainte... desi mai avem de munca la ea cat pentru 2 vieti, copilului ii place sa se joace in curte si avem si 2 caini pe care ii adora, in schimb ne cam ocoleste lumea pe motiv/pretext ca stam prea departe. Adica eu ma asteptam/imi doream sa ne sune in fiecare week-end cate cineva sa se auto-invite, dar nici macar invitatiile nu sunt prea onorate... dar asta cred ca are de-a face probabil mai mult de noi si nu neaparat cu distanta.

Unde voiam sa ajung de fapt! Azi e prima zi in care s-a mutat langa noi parchetul/judecatoria/sau ce naiba o fi. Si stam intr-o comuna, pe o anexa a unei stradute care, desi asfaltata si cu utilitati, e atat de mica ca de abia de vreo 2 luni i-au dat nume. Cainele cel mare latra delirant, saracul neobisnuit cu prea multa agitatie. Pentru ca, in vreo 2 ore asa, s-au strans la noii vecini pe putin 20 de masini. Si ce masini!!! Audi, Mercedes, BMW seria 6... e, hai si un amarat de Matiz. Deci dintr-o data stam intr-o zona foarte importanta... si populata. Si ma gandesc asa sa nu dam iar peste ceva ce crezuseram ca am lasat suficient de departe - fitosi, afaceristi si interlopi care mai vin din cand in cand sa dea cu subsemnatul (pe-astia, daca voiam sa ii vad, era suficient sa deschid televizorul)... si mai ales aglomeratie si prea mult zgomot pentru o casa linistita la tara. Sper sa nu ne polueze prea mult aerul! Sper sa avem si beneficii de pe urma acestei grandioase mutari!

vineri, 1 aprilie 2011

Cand nu e soare...

... nu ies afara din casa decat daca nu am incotro. Si nu am spor la si nici chef de nimic. Am in schimb tendinta sa ma iau de oameni ca doar motive pentru asta se gasesc intotdeauna si de ce sa nu profitam daca lipsa soarelui tot strica ziua!

Nu am crezut niciodata in astenia de primavara sau in asa-zisa confuzie provocata de datul orei inapoi sau inainte sau in depresia post-vacanta si alte nascociri din astea psihologice... sau ne-nascociri pentru unii multi care vor sa aiba explicatii la indemana pentru orice. Cred in schimb in lipsa soarelui si a luminii. Pentru ca ziua gandesc intr-un fel, iar noaptea fac tot posibilul sa nu mai gandesc (si nu neaparat din motive de somn!). Si pot intelege si accepta multe intr-o zi cu soare, in schimb nu mai dau nici o sansa unei zile mohorate. Urasc norii si ploaia si pe bune daca gasesc vreo urma de romantism in ele! Cat despre frig – cea mai urata si imposibila stare si cel mai nesuferit lucru de experimentat. Cu creierul prajit la 40 de grade functionez infinit mai bine.

Soarele imi scoate toate petele in evidenta, dar doar cele de pe fata. Ma ajuta in schimb sa le camuflez pe cele de pe creier pentru ca ma imbuneaza si imi ridica sau imi tine sus moralul... dupa caz. Daca ar fi dupa mine ar ploua si ar ninge intotdeauna cu soare, iar noaptea am avea negresit soare. Si, daca soarele s-ar vinde la piata sau la vreun magazin ceva, mi-as face provizii din timp pentru vreo 2-3 vieti asa, ca sa nu il folosesc cu portia, ci sa fac intotdeauna exces.

Asta pentru ca m-am saturat de primavara asta pacalicioasa, pentru ca vreau ca ea sa se tina de contract si sa ne dea soare si caldura si flori si cantece de pasarele si ce naiba mai invatam pe la scoala in poezii... si mai scriam si in compunerile alea prostute pe care le aveam de facut in fiecare an! Deci hai cu soarele ala odata!!!

Despre superstitii (partea I)

Conform DEX, prin superstitie se intelege prejudecata care decurge din credinta in spirite bune si rele, in farmece si vraji, in semne prevestitoare, in numere fatidice sau in alte ramasite ale animismului si ale magiei.

Fara o documentare prealabila in domeniu am tinut sa public acest post pentru a-mi exprima o parere strict personala legata de aceste „idei fixe”. Trebuie sa mentionez ca voi pleca de la premisa ca nu cred si nu recomand cuiva (cu capul pe umeri cel putin) sa creada in ele, ba mai mult voi incerca sa va fac sa va lasati!

Cum s-au nascut superstitiile?

Am elaborat 3 potentiale situatii:

1. Din dorinta de a manipula. Intr-o zi, o persoana inteligenta si extrem de sireata a gasit o metoda sa faca oamenii sa actioneze altfel decat ar fi dorit ei insisi. „Daca te intorci din drum o sa ai ghinion!” si uite asa, cat timp esti tu plecat pot eu sa te las fara cateva bunuri din casa!

2. Din dorinta de a da vina pe altcineva pentru propriile actiuni/greseli. Este usor sa gasesti marea explicatie pentru ceva ce nu ti-a iesit cum doreai: „Este marti, 3 ceasuri rele!” It wasn’t me!! Cele 3 ceasuri rele s-au aliat impotriva mea!

3. Din distractie. Este in stransa legatura cu punctul 1 de mai sus. Sa „scuipi” in san daca te-ai speriat! Pai cred si eu ca cel care a „promovat” aceasta idee se distra de mama focului cand ii vedea pe cei cooptati la implementarea ei cum se supun atat de docili!

Marturisesc ca uneori imi este usor sa ma las prinsa in mrejele tentatiei de a crede in superstitii pentru ca de cele mai multe ori este la indemana sa blame it on somebody/something else decat sa iti asumi tocmai tu consecintele propriilor actiuni sau inactiuni!

Imi amintesc ca in copilarie imi dezvoltasem superstitia potrivit careia daca bunica spala rufe in dimineata cand eu, la scoala fiind, dadeam teza sau lucrare, atunci rezultatul era sortit dezastrului! Si asta doar pentru ca intr-o zi am asociat cele 2 actiuni si am tras concluzia ca asa s-au asezat lucrurile, nu ca nu ma pregatisem eu suficient!

Deci clar este dovada ca este simplu sa dai vina pe oricine altcineva decat sa te auto-analizezi si sa tragi concluziile potrivite!

In partea a doua (rabdare, va rog!) voi incerca sa vin cu exemplul a 2 mari superstitii (nu spun care ca sa nu stric suspansul) pe care posibil nici sa nu va fi gandit la ele in aceasta maniera!