joi, 30 iulie 2009

Just an ordinary day sau Cum sa iti pierzi definitiv speranta

Daca ai treaba in vara asta la Registrul Comertului (Bucuresti), te sfatuiesc sa te abtii sau sa iti trimiti avocatul la inaintare, dar asta numai in conditiile unui onorariu gras pentru ca in definitiv omul nu ti-a gresit cu nimic si nu iti este dusman!
Daca totusi insisti, inarmeaza-te cu rabdare, sticle cu apa, provizii, evantai, ziare si nervi tari. Eventual daca nu esti in concediu, ia-ti o zi libera si pierde-ti orice speranta ca vei mai face si altceva in ziua respectiva.
Sa nu te lasi pacalit de faptul ca la depunerea dosarului ti-au mers toate ca pe roate, lume putina la ghiseu, referent amabil si binedispus, dosar fara probleme.
Adevarata incercare vine la termenul de judecata. Stiu ca suna pompos, tin minte cand am auzit prima oara de asa ceva si imi inchipiam ca voi intra in vreo sala de sedinta ca la tribunal si ca voi fi urmarita de aceeasi solemnitate de acolo. Naivitate de copil …
Este posibil sa te nimeresti intr-o zi cand magistratii protesteaza asupra masurilor salariale (sau mai bine zis a lipsei acestora) luate de minister si activitatea sa fie suspendata fix pana la ora 12. Greva, mai pe romaneste!
Aceasta informatie iti va parveni candva pe la 10.30 pentru ca numai bine sa ai jumatate de zi deja compromisa. Tare as simpatiza cu ei, dar ce vina am eu si alti o mie de oameni (cam atatea dosare se judeca simultan, pe perioada vacantei, de doua ori pe saptamana), care fie ne facem meseria, fie avem o problema de rezolvat. Macar daca ne anuntau din timp … macar.
Ce poti sa faci in aceasta ora si jumatate de “relaxare”? Pai sa citesti ziarele pe care ti-am recomandat sa le iei cu tine, sa butonezi laptopul in cazul in care ai biroul mobil asupra-ti, sa bei un suc la cafeneaua de la parter, sa te duci la biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena sa te rogi sa scapi mai repede din infernul birocratiei si lipsei de respect pentru cetatean in care te afli…
Sa nu comiti greseala sa abandonezi si sa nu te mai intorci bazandu-te ca nu are ce sa se intample, ca vei reveni pe data eliberarii actelor si vei scapa astfel de surghiun! Crede-ma pe cuvant ca o astfel de atitudine indrazneata te poate costa chiar si 5 saptamani de amanare in ce priveste solutionarea dosarului (nu de alta, dar scrie mare pe toti peretii). Riscul de care vorbesc este ca la prima ora cand este afisata lista sutelor de dosare ce urmeaza a fi solutionate in sedinta respectiva totul sa fie ok, dosar fara probleme ca la depunere, dar pana sa iti vina randul sa te trezesti ca ai o problema (semnul distinctiv fiind incercuirea numarului tau de ordine) pe care o voi afla abia cand vei intra in sala, respectiv cand vei fi poftit sa intri, ca doar nu poti da buzna cand ai tu chef!
Evantaiul de care vorbeam ar putea deveni o binecuvantare pentru ca aerul conditionat este sublim, dar lipseste cu desavarsire … iar la cat popor se ingramadeste pe langa usi este greu sa mai si respiri. Atentie, scaunele sunt intr-un numar limitat, deci ia-ti incaltaminte comoda.
Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate! Nu, nu ma refer la Infernul lui Dante Alighieri ci ma refer la propriul nostru infern, la lipsa de respect si de consideratie pentru oameni, la faptul ca nimeni nu iti spune nimic pana in ultima clipa si te trateaza ca si cum tu ai fi cauza problemelor sale. Nu e frumos si nu e corect fata de cetateni, parca era vorba ca suntem egali cu totii!

Cel mai mare succes este atunci cand dupa ore intregi de stat in picioare, de potential diagnostic de varice, de transpiratie, de iminenta de lesin, de foame si sete, de socializare fortata, ti se permite accesul in camera aceea, taram al fagaduintei, si iesi victorios ca ti s-a semnat dosarul si vei ridica actele la timp, iar cei ramasi in continuare la coada te privesc cu invidie si iti spun ca trebuie sa te socotesti fericit!
In acele clipe te poti socoti cu adevarat stapanul lumii!

miercuri, 29 iulie 2009

Experienta 3D

Aseara am fost la film, la mall-ul de langa casa.
Ce film puteau sa vada 2 adulti decat Ice Age 3! Personal am o oarecare simpatie pentru aceasta serie de desene animate pentru ca mi-au creat (fara vreo dedicatie speciala) un personaj. Ma rog, ma deranjeaza ca personajul este tocmai o femela mamut care o buna parte din viata s-a crezut oposum, dar poate acesta este pretul kilogramelor agonisite in ultimii 4 ani si de care incerc, inutil deocamdata, sa tot scap (dar asta e din alta poveste deja).
Pentru prima data am fost la un film 3D si tare mi-a placut.
Nu pot descrie exact senzatiile traite, oricum acestea se combinau cu replicile haioase ale persoanjelor care facea o sala plina de adulti (copiii erau in numar neglijabil) sa rada cu patos.
A fost in orice caz o experienta interesanta pe care as vrea sa o mai repet.
Probabil cat de curand voi dori sa vad si cu 6D-ul cum sta treaba …

sâmbătă, 25 iulie 2009

Delta Dunarii (Danube Delta)

Am fost acum vreo luna in Delta, mai exact la Mahmudia. Am ajuns acolo printr-o initiativa de-a parintilor mei care au incercat mereu sa imi insufle dragostea pentru frumusetile acestei tari (uneori esuand pentru ca eu, copil fiind, preferam sa trag un pui de somn pe bancheta din spate a masinii decat sa privesc peisajele, spre disperarea lor evident …). Marturisesc ca nu as fi ales acest loc pentru a-mi petrece weekend-ul sub nicio forma, pentru ca in mintea mea asociam Delta cu tone de tantari, miros de balta si de peste si cu … saracie, nu ma intrebati de ce.

Ne-am cazat insa intr-un hotel de 4* mult peste asteptarile mele, langa piscina caruia te puteai bronza si relaxa. Bautura si mancarea erau servite chiar si in acest spatiu de un personal foarte amabil si binevoitor (stiu ca la noi in tara este ceva de mirare).
Plimbarea cu barca in Delta, desi la inceput mi s-a parut ceva terifiant, a fost o experienta foarte interesanta, inedita si antrenanta. Domnul Marin, care ne-a condus in aceasta calatorie era mai mult decat un ghid turistic, ne-a inveselit cu glumele sale cu pescari, ne-a incantat cu povestile de dinainte si de dupa ’89 si ne-a luminat despre ce inseamna viata in Delta.

Flora si fauna descoperite cu aceasta ocazie au fost cu totul deosebite, la fel si oamenii pe care ii mai zaream din cand in cand.
Eu, marea iubitoare de betoane, nu cred ca as reusi sa supravietuiesc aici, dar pana la urma nevoia te invata, nu?



La plecare am poposit in Tulcea la Centrul Ecoturistic Delta Dunarii. Am ramas surprinsa sa gasesc la noi in Romania asa ceva. Pot spune cu sinceritate ca acest muzeu dedicat Deltei se ridica la standarde internationale. De fapt cred ca in general suntem atat de dezamagiti de tara asta incat normalul ni se pare ceva de exceptie. Sper ca in timp aceste exceptii de acum sa devina tot mai dese si intr-un final sa fie asimilate cu normalul, pentru ca daca altii pot, noi de ce nu am putea sa facem un pas inainte?

Tantarii sunt jenant de putini, deci nu va temeti. Drumul nu este atat de ingrozitor pe cat v-ati imagina, stiu ca toti ne vaitam de infrastructura sau mai bine zis de lipsa ei. Pentru o iesire de weekend recomand sa se plece de vineri seara si sa se profite de plimbarea in Delta cat mai de dimineata pentru a va bucura de intalnirea cu cat mai multe specii specifice zonei.

Aceasta este recomandarea mea de astazi, Mahmudia, Delta Dunarii, Romania.

ROMANIA


Pentru ca nu intrevad sanse sa imigrez in tari straine, m-am gandit ca daca tot stau in tara aceasta, ar fi frumos sa contribui si eu intr-un fel la promovarea ei.
Romania, “The Land of Choise” cum a fost denumita de Ministerul Turismului este taramul unde m-am nascut, am crescut, unde revin cu drag dupa fiecare plecare in strainatate si pe care il denumesc “acasa”.
Mi-e tare ciuda uneori ca nu suntem si noi romanii ca alte popoare, evoluati, civilizati, instariti, promovati, curtati si invidiati.
Pentru ca politica nu imi place, vreau sa ma implic in alt fel si sa imi promovez tara macar prin trairile mele raportate la locurile vizitate in ultima vreme si sa va conving ca poate o plimbare prin Apuseni ar reprezenta o experienta mai inaltatoare decat o saptamana la All Inclusive in Turcia sau Bulgaria …
Si pentru ca uneori cuvintele sunt de prisos doresc sa initiez o serie de articole mai mult cu impact vizual pentru a ma face mai bine inteleasa, coming soon ...

TU unde pleci in vacanta?

miercuri, 22 iulie 2009

Apucaturi ciudate

De cateva zile, se pare ca am deprins un obicei. Nu stiu daca e bun sau rau, dar cred ca suna/pare cel putin ciudat. Adica... pe strada sau in diverse mijloace de transport, ma uit la incaltarile oamenilor. Bineinteles mai ales la cele etalate de doamne si domnisoare.
E vara, e cald afara, toata lumea isi permite excentricitati – papuci, balerini, sandale – mai cu o baretuta, mai cu 2 cureluse... si atatea culori... cate-n luna si in stele cum s-ar spune.
Nu e un secret ca am o pasiune pentru tot ce intra in categoria “obiecte utilizate pentru deplasare pe diverse suprafete, concepute initial pentru a proteja piciorul, dar de fapt cu mult mai multe capacitati de a delecta ochii privitorului”. Daca vrei sa imi faci un cadou sa ma unga la suflet, ia-mi o pereche de sandale sau pantofi (port cam 38-39 :)))). Dar acum e vorba despre un pic altceva – inaltamintea si piciorul imi atrag atentia pentru o analiza unitara.
Nu cred in prima impresie si nu cred ca e neaparat relevant sa judeci un om dupa haine... si nici macar dupa comportamentul de o zi. Mi s-a intamplat de mai multe ori ca intr-o zi un om sa mi se para urat si a doua zi sa mi se para frumos si invers. Cred ca asta depinde si de starea celui care este privit, dar si de starea privitorului.
Intotdeauna dau omului si a doua sansa... sau cel putin asa cred. Pentru ca de foarte multe ori imi doresc ca si eu sa primesc a doua sansa. Dar, involuntar poate uneori, judec. Si in ultimele zile am tot catalogat oamenii dupa incaltamintea pe care o poarta. (Cei care m-au intilnit zilele astea s-ar putea sa ridice o spranceana... daca au intrat in raza mea vizuala?!?!) N-am gandit lucruri rele, n-am “desfiintat” pe nimeni... desi unele mi-au placut si altele, normal, nu mi-au placut. Am incercat doar sa fac un exercitiu de imaginatie si psihologie (cred), in speta pentru persoanele pe care le vedeam prima data (altfel as fi cazut in capcana subiectivitatii). De exemplu, daca porti sandale cu toc asortate la restul tinutei, esti o doamna cocheta, foarte atenta cu imaginea proprie sau doar incerci sa dai ce e mai bun in tine pentru interviul vietii tale? Daca pantofii tai sunt prafuiti e pentru ca nu dai doi bani pe felul in care arati cand pleci de acasa sau poate ai avut cea mai grea zi din ultimii cinci ani?
In principiu curiozitatea mea a fost legata de potrivire. Senzatia mea era ca toate partile constitutive ar trebui sa fie in concordanta si m-am amuzat in felul urmator: priveam mai intai partea de jos (incaltarile), apoi imi inchipuiam si restul si in final analizam din cap pana in picioare subiectul (ce fitzos suna!) sa vad daca e conform presupunerilor mele. Concluzia?! Daca as fi facut pariuri, as fi pierdut bani buni. E vorba de perceptia fiecaruia probabil – anormalul meu e normalul altora... si invers.
Oricum totul e subiectiv. Pantofii care imi plac mie poate nici nu sunt in trend acum. Sandalele pe care o colega (pe care nici nu stiu cum o cheama) si le lauda alteia (stiuta, la fel, din vedere) la o mica sueta pe unul din coridoare se prea poate ca mie sa nu imi inspire nimic. Si ce sa mai zic de mine?! Am o pereche de pantofi si una de sandale, noi, care imi plac la nebunie, dar pe care nu le-am incaltat niciodata! Oare n-am curaj pentru ca sunt foarte elegante si nu am pornirea sa le asortez mai fistichiu? Oare sunt prea comoda si astept o ocazie super speciala? Sau poate imi e teama ca o sa ma analizeze cineva? :)))

luni, 20 iulie 2009

Mare eveniment mare!!!

Sambata asta de tocmai trecu am fost la un eveniment monden de mare insemnatate. N-a fost foarte mediatizat, nu s-au facut reportaje inainte, in timpul si dupa ca sa vada tot poporul cine cu care se mai afiseaza, dar a fost un eveniment cu staif, foaaaaarte asteptat si onorat numai de lume buna – a fost botezata Mica Sirena. (Bine, n-au botezat-o parintii si nici nasii sau preotul asa, asta ar fi doar numele de scena.)
Asadar... pe la orele 12.45 au inceput sa se adune invitatii in fata unui lacas de cult de o frumusete aparte si mai ales cu o incarcatura spirituala si emotionala lacrimogena pentru fericitii parinti. Cu o mica intarziere, dupa cum ii sade bine oricarei printese, a aparut si domnisoara in cauza intr-o caleasca de sarbatoare (a se citi model de carucior ultimul racnet) manata de un vizitiu prezentabil (si cam emotionat ca doar era, normal, taica-su). A salutat cu delicatete in stanga si in dreapta (cufundata cum era in lumea viselor) si a trecut mai departe (habar n-avea ce-o asteapta!). Inauntru au luat-o in primire nasii, emotionati si mai din cale-afara. Si cred ca si stresati ca deh, lumanarea grea, copilu’ delicat, ba s-a mai pus si pe plans (noroc ca l-au anesteziat cu o suzeta).
Ce sa mai!!! Toata lumea cu ochii in lacrimi, toti ochii antintiti intr-un singur punct. Iar la baldabacul din caldare... liniste, liniste si... 2-3 tipete de control ca sa se vada ca s-a trezit si nu prea i-a placut. Si cum sa-i placa daca a fost pusa intr-o situatie jenanta?? Ditamai printesa sa fie afisata dezbracata de fata cu toata lumea! Dar a luat-o Tata Popa in brate si a dus-o pana la icoane si i-a trecut supararea. S-a linistit, a trecut in revista repede hainutele noi care i-au fost aduse in dar si apoi s-a pus iar pe sforait. Pardon! Pe un somn angelic... doar printesele nu sforaie, nu? A mai stat putin la poze, dar tot cu ochii inchisi. Pana la urma, muritorii de rand sa zica mersi si cu atat si sa nu se ia dupa mami care tipa in gura mare “Cine mai face poze cu maimutza?”
Uf, caldura mare si prea multa oboseala! Daca tot au venit atatia invitati, a zis sa le inchirieze si un restaurant de soi cu bucate pe masura, dar, cu parere de rau, fara prezenta ei fizica semnificativa – frumusetea trebuie ingrijita asa ca, dupa caz, cine a vrut sa mai schimbe o vorba cu ea a vizitat-o in apartamentul regal aflat in vecinatate.
Cat despre petrecere, toata lumea a mancat si a dansat... si unii au si baut, da’ ce-au mai baut!!! Si din zi s-a facut noapte si nimeni nu se mai dadea dus. De pomina a fost si o sa ramana inca ceva vreme de-acum inainte.
Si-am incalecat pe-o sa... si apropos... imi place super mult mancarea mexicana!

”Hai sa-ti arat Bucurestiul noaptea ..."

Sambata am avut de doua ori ocazia sa vad Bucurestiul noaptea, in plimbare cu masina. Prima ”intrevedere” a fost la 04.30 a.m. cand totul era cufundat in bezna deci pot spune cu seninatate ca era noapte. Cea de a doua, s-a produs pe la 11 p.m.
Mi-am dat seama ca de multa vreme nu mai vazusem Capitala la o astfel de ora si uitasem cat de tare o iubesc pana si cufundata in intuneric.

Daca va mai amintiti “declaratiile” mele facute dupa vizita la Mainz, eu fac parte din acei bucuresteni care chiar iubesc acest oras.
Imi place sa ma laud cu apartanenta mea la Capitala, nu din snobism, ci din mandria de a ma asocia cu ea.
Buletinul meu ar pacali cu succes pe oricine, pentru ca locul nasterii si domiciliul sunt legate de Bucuresti. Iar cei 19 ani in care am fost despartiti nu au facut altceva decat sa consolideze relatia noastra.

Marturisesc ca este o iubire totusi realista, pe cat posibil. Ii constientizez defectele si incerc sa i le indrept, macar printr-o atitudine civica daca nu prin alte fapte concrete. Imi pare rau de asemenea ca este locuit, ca intreaga Romanie de altfel, dar n-am ce face, trebuie sa ma lupt si cu acest minus al sau.

Cred ca este ceva toxic in relatia noastra, este o dependenta care nu imi da pace, este o iubire sufocanta si acaparatoare. De fiecare data cand revin in Bucuresti, dintr-o calatorie in strainatate sau chiar din tara, tremur de bucuria revederii si parca tot ce imi doresc este sa il savurez … Pot spune cu mana pe inima ca acesta este locul unde este Acasa.

Bucurestiul noaptea mi se pare fantastic … Este un oras agitat mai ales acum cand terasele te indeamna sa le vizitezi tarziu in noapte pentru a profita de racoare si care stie sa puna in valoare ce are frumos.
Nu vreau sa pomenesc acum si aici ce nu imi place la el, ce as schimba daca as fi eu edilul orasului sau cat de mult l-as promova daca as fi ministrul turismului …
Imi place sa mi-l imaginez deocamdata ca pe acel broscoi urat care asteapta sa fie sarutat patimas de o printesa ratacitoare pentru a putea redeveni printul fermecator de odinioara … micul Paris …

Inca visez sa deschidem cafeneaua noastra vieneza in centrul istoric al Bucurestiului, unde cu stil, cu dedicatie si cu multa dragoste sa aducem aerul occidentului si pe aceste taramuri.

Si tot din dragoste pentru Bucuresti, pregatim un proiect prin care incercam sa il omagiem si sa il facem sa isi recapete locul ce-l merita in sufletele noastre, uneori, din nefericire, mahnite si dezamagite de acest oras.

Pana atunci nu pot decat sa va invit sa faceti o plimbare in toiul noptii prin Bucuresti …

joi, 16 iulie 2009

Despre civilizatie sau lipsa ei

Merg pe ideea celor 7 (sau macar 6) ani de-acasa. Si spun si eu ca, de foarte multe ori, imi pierd speranta si mi se pare ca n-o sa se indrepte mare lucru in tara asta mandra si frumoasa... dar din pacate locuita. Pe de alta parte, ma gandesc ca e totusi spre binele nostru sa nu renuntam, sa incercam sa taxam lucrurile care ne zgarie retina, auzul sau sufletul in fiecare zi.
In general ma feresc sa judec oamenii. Dar aici intra oamenii normali din jurul meu, in ipostaze normale in care m-as putea afla oricand si eu... Si mai intra si cei care nu ma intereseaza si a caror existenta nu ma afecteaza. In rest, cred ca avem cu totii dreptul la opinie si, mai ales, trebuie sa judecam ceea ce e incorect, imoral, daunator, fara scrupule etc.
Las la o parte lucrurile “marunte”... sa zicem cum ar fi aruncatul unei hartii pe strada, fumatul in lift sau urcatul in goana in autobuz, cu imbrancelile de rigoare, pentru ocuparea unui loc. De astea parca ne lovim in fiecare zi. Din pacate exista si lucruri mai grave. Si am un exemplu... cel putin mie mi s-a parut destul de “afectant”.
In plin centru al acestei minunate capitale am fost martora unei scene care a reusit sa ma uimeasca, sa ma deruteze, sa-mi ridice semne de intrebare, sa ma sperie... din fiecare cate ceva. (E total gresit sa spui ca, dupa ce vezi atatea, nu te mai mira nimic). Unul din motivele de idnignare... pentru ca, daca ma gandesc bine, am simtit si asa ceva, a fost nepasarea celor din jur – parca nu erau prezenti, parca erau ancorati de lumea asta doar prin picioarele care stateau pe pamant si in rest pluteau in universuri paralele.
Scenariu obisnuit de Bucuresti vara, 30 si cateva milioane de grade (care daca nu sunt cu adevarat, le simti prin trafic si poluare si haos si tot restul), ora 5 seara. Stateam in statie si faceam presupuneri – oare pe masura ce mi se facea mai cald si imi era din ce in ce mai greu sa astept in soare si in picioare, autobuzul imi facea in ciuda sa nu mai vina?! N-am dezlegat misterul... Au venit in schimb doua masini de pompieri si au oprit la cativa metri distanta. M-am uitat in jur, nu se vedea nimic arzand. Oamenii din jur isi vedeau mai departe de ale lor, parca nimeni nu schita nici un gest, parca nimeni nu ridica vreo spranceana. Sirenele erau pornite in continuare, iar unul dintre pompieri a coborat si a inceput sa caute – probabil nu aveau adresa exacta. S-a uitat pe partea dreapta, a mers cativa metri buni inainte, apoi s-a intors. A luat-o in directia cealalta si a traversat strada. Masinile de pompieri, asa greoaie cum erau, au fost nevoite sa intoarca in mijlocul strazii. S-a oprit traficul... asta numai pentru ca era si un politist care s-a ocupat de asta. Baietii aia voiau sa ajunga mai repede... dar nu stiau unde. Si de fapt era foarte simplu – la coltul strazii era un cos de gunoi din care iesea fum. Nu era incendiu pentru doua masini de pompieri pline cu apa si cu oameni, dar au facut ce trebuia sa nu mai fumege nimic - o chestiune de nici 5 minute.
Iar eu ma gandeam – sa ma bucur pentru ei pentru ca a fost o misiune usoara, fara victime sau sa imi para rau ca s-au agitat si au venit intr-un suflet pentru nimic? Sa fi fost o gluma? Poate cineva a avut totusi bune intentii si a zis sa sune – poate focul ala mocnit s-ar fi transformat in flacari adevarate si mult mai periculoase. Dar pe de alta parte, a fost vorba de rautate sau de iresponsabilitate – de ce sa arunci o tigara aprinsa (poate asta a fost) intr-un cos de gunoi... si-asa toata lumea arunca mucurile pe jos. De ce de cele mai multe ori oamenii nu se gandesc la consecintele faptelor lor... sau, si mai grav, de ce exista “bucuria” asta de a face rau intentionat? De ce exista bataia de joc si lipsa de respect? Si tot asa...
Mie una pana la urma mi-a parut rau... si pentru pompieri si pentru oamenii astia care nu stiu ce fac si pentru tara in care traim.

marți, 14 iulie 2009

A se vedea proverbul acela cu nasul si cu oala

Mai afirmam deunazi pe aici ca tare nu imi place cand cineva se baga cu forta in viata mea si incearca sa obtina informatii pe care poate nu am chef sa i le impartasesc.
Azi, iar am patit-o (am si un noroc din asta grozav, adica de ce mi-e frica nu scap), dar am invatat in timp sa ignor astfel de situatii si sa le tratez cu absoluta indiferenta.
Probabil va veni intrebarea, daca am ales indiferenta de ce mai tocesc tastatura si spatiul pe blog? Pai poate pentru ca incerc sa transmit un mesaj si sa fac lumea mai buna. Stiu ca nu pot schimba oamenii ”dupa chipul si asemanarea” mea, dar pot trage un semnal si cine are urechi de auzit sa auda!

In caz ca nu stiati, mare parte din educatia primita i-o datorez bunicii mele paterne, care printre altele m-a invatat ca inseamna discretia! De aceea imi permit sa mai calc stramb la acest capitol doar cu cei apropiati pentru ca, vrei nu vrei cu familia si prietenii mai imparti si bune si rele si sfaturi, si dojeni si lacrimi si bucurii.

Astfel, chiar si in situatii cand lucrurile sunt evidente, daca persoana respectiva nu deschide subiectul evit sa ma hazardez sa pun intrebari. De multe ori aceasta tacere s-ar traduce prin nepasare. Dar nu este asa, imi pasa, dar nu vreau sa intru cu bocancii in viata cuiva daca nu m-a invitat in mod expres sa fac asta.

Alta chestie pe care nu o pot pricepe sub nicio forma este obsesia femeilor (ele sunt capul rautatilor la acest capitol) sa afle daca intre timp nu cumva te-ai maritat (cred ca de vina sunt povestile cu printi din copilarie)!
Pai si daca m-am maritat ce, trebuie sa stie tot poporul? Sau daca nu m-am maritat primesc vreo bila neagra, voi purta un stigmat?
In opinia mea aceste intrebari au un caracter foarte intim, ca si cele legate de existenta copiilor sau marirea salariului, spre exemplu. Si daca vreau, comunic chiar eu aceste informatii iar daca nu spun nimic poate consider ca nu te priveste sau nu este momentul sa afli raspunsul!
Contrariant este ca nu te intreaba aproape nimeni daca ai mai facut vreo scoala sau ce alte realizari ai mai agonisit in tolba de cand nu te-a mai vazut sau auzit?

Cred ca idealul ar fi banala intrebare: ”Si, cu ce te mai lauzi?”

Si atunci omul intrebat, evaluand cele intamplate in ultima vreme, va raspunde ce va considera el ca este motiv de lauda: - Pai am castigat o bursa la Londra, am fost in concediu in Apuseni, mi-a inflorit orhideea, am luat nota 10 la dreptul muncii, am botezat un copil, mi-am cumparat al 7-lea imobil, mi-am achitat datoriile, m-am lasat de bautura, m-am casatorit, am mancat fructe de mare, mi-am facut un piercing, am descoperit un magazin cu reduceri substantiale, am mai invatat o poezie in engleza, am fost la film, am castigat un proces, am reparat scaunul din bucatarie, am fost la nudisti, am primit o mostenire, am slabit 3 kg, etc, etc, etc.
In felul acesta fiecare iese din incurcatura. Cel ce intreaba nu va fi acuzat de indiferenta iar cel ce raspunde va sintetiza dupa bunul plac ceea ce considera ca trebuie sa transmita mai departe.

Si daca m-ai intreba pe mine acum cu ce ma mai laud, ti-as raspunde fara ezitare:
”Mi-am facut Blog!”
Restul motivelor de lauda vreau sa le tin deocamdata pentru mine!

vineri, 10 iulie 2009

Aer de Bucuresti

Acum doua zile, dupa destul de multa vreme, am mers cu metroul. Nu a fost o alegere, ci o necesitate, dar m-am gandit ca poate e oricum un avantaj dat fiind ca afara erau vreo 35 de grade si un aer sufocant. E adevarat ca exista acum si autobuze dotate cu aer conditionat, dar sansele sa nimeresti unul sunt cam aceleasi cu cele pe care le ai daca joci la 6 din 49. Sau... exagerez. Am nimerit o data unul si m-am minunat, dar mi-a trecut repede - la fiecare statie, din 4-5 persoane care se urcau se gasea una care sa se arunce direct asupra unui geam si sa-l deschida cu patos si cu un aer superior care s-ar traduce prin ceva de genul: "Uite-i si pe imbacsitii astia, stau asa fara aer." De parca aerul de Bucuresti care intra prin orice fereastra are doar efecte terapeutice.
Lasand la o parte abaterile rautacioase, ma intorc la deosebita mea calatorie cu metroul. De ce deosebita? Am mers ani intregi zi de zi cu metroul, dar niciodata nu m-am simtit asa solicitata ca acum. Trebuia sa schimb trenul, sa schimb peronul. Mare inginerie! Doar am facut asta de nenumarate ori si, mai interesant, am facut-o in tari straine fara mare ajutor, fara probleme.
Nu si acum! S-au schimbat denumirile mai multor statii si, mai rau, s-au schimbat directiile de mers... adica pe placutele acelea rudimentare de carton sau tabla sau ce-o fi apareau alte nume. Nu stiu cat de mediatizata a fost treaba asta, stiam ca se schimba numele unor statii, dar habar n-am avut ca ar fi trebuit sa ma documentez inainte... pentru ca nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca Industriilor se schimba cu Preciziei. Adica Industriilor e denumire comunista si Preciziei nu? Sau ce naiba e Preciziei de fapt? Nu mi se pare un nume elocvent, un punct de reper clar ca sa stie omul incotro o ia. Si era sa iau trenul gresit... pentru ca s-au mai schimbat si rutele. M-a intrebat cineva incotro merge de fapt (deci nu eram singura derutata). I-am spus ca nu am idee... si tot asteptam, tot ma uitam poate-poate ma prind de ceva. Intr-un final mecanicul a anuntat si denumirea veche... Dar daca eram straina? Daca nu intelegeam romaneste? M-as fi plimbat cu metroul inainte si inapoi.
Stateam apoi si ma uitam, in metrou in timpul mersului, la un poster din acela pe care e trecuta harta Metrorex. S-or fi gindit mult pina sa aleaga noile nume? Adica Petrache Poenaru parca mi-a mai trecut pe la ureche... desi habar n-aveam ca e inventatorul stiloului - mi-a zis Google mai apoi cand l-am cautat din curiozitate. Dar de Nicolae Teclu chiar nu am auzit. Ar trebui sa imi fie rusine? Si Anghel Saligny... era cu podul de la Cernavoda, nu? Poate merge mai nou metroul si pana la mare.
Poate e doar parerea mea, dar mi s-a parut o treaba facuta doar ca sa fie facuta... sau ca sa existe o activitate. Pe mine una nu ma deranja sa ma urc sau sa cobor la Armata Poporului... doar asta am facut de cand ma stiu. Mai importante mi se pare lucrurile care tin de civilizatie. Dar pana la urma astea tin si de cei 7 ani de acasa pe care ii au sau nu unii dintre noi. Sa mai zic ca in orice tara civilizata in care am fost pe scara rulanta partea dreapta e pentru stationare si cea stanga pentru mers in pas mai alert? Am vazut ca au aparut si la noi desenele acelea cu pasi care iti indica cum sa procedezi, dar nu le ia nimeni in seama. Se fac 2 coloane si pe dreapta si pe stanga si stai cuminte sa ajungi sus... daca nu-ti convine n-ai decat sa mergi pe scara normala. Sa fim oare o natie de lenesi si nimeni nu alege varianta mai rapida?
Sau mai bine luam autobuzul. Pentru ca pana la urma, daca e sa vorbim drept, nu se compara nimic cu cocktailul de parfumuri de toate soiurile... naturale sau mai putin naturale, care poate fi experimentat doar intr-un mijloc de transport in comun care se taraste "iute" ca un melc intr-un trafic "revigorant" la temperaturi de fierbere a oricarui lichid fara ajutoare de vreun fel.

joi, 9 iulie 2009

Puterea cuvintelor*

Din copilarie mi-a placut sa scriu. Asta nu inseamna ca am si talent, dar pur si simplu prefer de o mie de ori sa comunic ceva prin scris decat prin viu grai. Probabil de aceea am fost intrebata de multe ori de ce eu nu prea vorbesc ...
Pai nu vorbesc pentru ca imi place mai mult sa observ, sa analizez si sa trag invataminte.
Evident, la capitolul "vorba" excludem barfulitele cu fetele, care sunt cu totul altceva :).

Am mai fost intrebata cum eu, asa tacuta si emotiva din fire, pot fi avocat pledant (ma rog, la vremea respectiva pentru ca acum prefer confortul dat de consultanta oferita din birou), pentru simplul motiv ca in fata instantei trebuie sa vorbesti! Ei bine, in mod paradoxal, imi place sa vorbesc in instanta pentru ca imi place sa imi sustin cauza si sa lupt pentru clientul meu si pentru ideile mele (imi amintesc cu mare drag de ingineriile juridice puse la cale). Iar gustul victoriei este de neegalat! In plus, pe langa pledoarie am depus intotdeauna concluzii scrise :), stufoase si bine argumentate, pentru ca verba volant, scripta manent.
Cat despre emotii nu stiu cum fac, dar in acele momente le las deoparte.
Daca in copilarie scriam povesti pentru cei ca mine = de-o schioapa (si cu ilustratii personale!), in adolescenta am trecut la poezii. Dupa facultate am scris articole pe teme de drept ce erau postate pe un site de profil.
Acum, fiind in trend, mi-am “tras” blog in co-productie, ca sa am unde sa imi postez “creatiile”/aberatiile …
Intre timp, ma straduiesc sa scriu si cartea mult visata. Nu va entuziasmati, ca dureaza, iar inspiratia este atat de capricioasa …
Cand scriu incerc sa transmit un mesaj sau sa impartasesc cu cei apropriati [= cititorii mei :) ] anumite sentimente.
Deunazi am tinut mortis sa relatez bucuria ce ne inconjoara de cand am aflat ca prietena mea, stim noi care :), va avea un bebe, il stiti, l-am botezat Maslinuta.
Acele cateva randuri au avut insa puterea de a pacali simturile unora dintre cititorii mei, i-au ametit si i-au contrariat si m-au banuit ca eu as fi fericita mamica : )))!
Personal m-a distrat situatia creata, dar m-a si bucurat pentru ca am putut starni astfel de ganduri frumoase, pentru ca pana la urma sa ai un copil este o bucurie chiar si daca este doar o ipoteza :) .
De asta ma gandeam cat de puternice sunt cuvintele si mesajul transmis prin intermediul lor.
Si asta ma incurajeaza sa scriu si sa scriu si sa mai scriu ...
Multumesc!

* Disclaimer “Exercitiu de imaginatie”

miercuri, 8 iulie 2009

Exercitiu de imaginatie

Nu prea ma pricep la pronosticuri, probabil m-am lasat pagubasa la momentul cand am esuat prima data in ipoteza formulata.
Totusi, avem acum o situatie mult asteptata (cine stie, cunoaste : ) ) si care starneste pareri de ambele parti: baiat sau fata …
Mami vrea fata, tati vrea baiat … as usual. Avem pareri externe de tot felul (bine ca exista doar 2 variante posibile, deci sanse de 50-50) si lazi de bere in joc.

Eu, nu ca m-ar fi intrebat cineva sau ca ar conta, dar imi dau cu parerea in orice caz, vreau sa fie un copil sanatos, frumos si voios care sa ia tot ce e mai bun de la ambii parinti. Oare mai conteaza daca hainutele sale vor fi roz sau bleu? Personal as dori sa fie roz :) , mai ales ca asa vrea mami, dar si bleu-ul este o culoare care imi place!
Inca nu mi-l (”el”, ”-l” = copilul) pot imagina, mai ales necunoscandu-i culoarea hainutelor (asta ca sa nu zic ”sex” pe blog : ) ), dar stiu ca va fi un izvor de bucurie pentru familie si prieteni si ca voi avea ocazia inca o data sa demonstrez cat de "skillata" sunt la capitolul baby-sitting!
Imi vine sa ii spun Maslinuta, poate pentru ca este foarte mititel (repet, "el" = copilul) si cred eu ca va avea pielea usor maslinie (poate pentru ca tocmai s-a intors de la mare : ) ).

Asteptam cu nerabdare o ecografie care sa ne instiinteze cine va bea multa bere (si poate mai deslusim din portret) si numaram zilele pana vom face cunostinta!
The more the merrier! (si pentru ca a fost deja si la Londra, imi permit sa ii vobesc si in engleza!)

marți, 7 iulie 2009

Michael Jackson sau Dreptul la opinie separata

Nu vreau sa fie interpretat gresit mesajul meu, dar ma simt pur si simplu asaltata de mediatizarea decesului lui Michael Jackson!

Il apreciez ca artist, este pana la urma regele genului pop, nu-i asa? In copilarie aveam o prietena care era a huge fan si asa am luat contact cu muzica lui. Era foarte haioasa cand isi aranja suvitele crete ca sa semene cu idolul sau. Ma intreb ce simte acum la aflarea vestii, daca l-a uitat sau daca a suferit ca a disparut dintre noi …
Imi amintesc si acum casetofonul (nu tocmai hi-tech) la care ascultam Remember the time, Liberian Girl, Billie Jean and so on.
L-am admirat mereu pe acest om, pe acest artist pentru ca a stiut sa isi faca o cariera si un renume in ciuda culorii pielii sale. Doar prin talent. Am apreciat dintotdeauna pe cei care stiu sa isi croiasca un drum in viata in ciuda faptului ca sunt din start discriminati, indiferent de motiv (de accea sunt feminista si de aceea anul trecut tineam cu Hamilton la F1). Am ramas insa indiferenta la scandalurile ce l-au insotit de-a lungul vietii, pentru ca muzica lui cantarea mult mai mult.
Personal imi place sa fiu lasata in pace si fiecare sa isi vada de ale lui. Nu imi place ca nimeni sa isi spuna parerea despre cum ar arata viata mea in viziunea sa pentru ca nu mi se pare corect (o mai dau si eu in bara insa cand ma intind la o barfa cu fetele ... )
Acelasi lucru mi se pare valabil pentru toti si in acest caz traiesc cu impresia ca Michael Jackson nu este lasat sa se odihneasca in pace!
Toata lumea comenteaza cumplita sa moarte; scandalurile privind paternitatea copiilor, averea sa, locul inmormantarii si insasi cauza mortii vand presa ca painea calda! La fel si CD-urile cu muzica sa sunt la mare cautare!
Dar ma intreb de ce acum? De ce trebuie ca omul sa moara ca sa ni-l amintim?
Nu ma refer acum la fanii care au ramas constanti in tot acest timp, ci la cei care mai alaltaieri il barfeau si acum il slavesc. Ma deranjeaza pentru ca pur si simplu asa suntem noi oamenii, azi improscam cu noroi si dupa ce nu mai este omul il sanctificam! Nu mai vobesc de teoria conspiratiei, cum ca Michael ar fi bine merci la un pahar de vorba cu Elvis, alt mare artist, disparut dintre noi, la fel de iubit si la fel de controversat! O fi asa :) ?
In cateva zile sper ca acest subiect sa paleasca incet de pe buzele tuturor pentru ca vreau sa mai aud si lucruri fericite! Si nu mai vreau ca taximetristi sa imi vorbeasca in timpul calatoriei de Michael, haideti sa ne intoarcem la palavrele despre vreme si politica pentru ca sunt mai safe!
Eu una mi-am invatat lectia! Promit sa respect omul pentru valoarea sa, atat in viata cat si dupa si sa nu judec niciodata pe cei din jur, pentru ca vorba ceea: adevarul este intotdeauna la mijloc!

May you rest in peace, Michael!

Aer de vacanta ...

Nu am chef azi … nu am chef azi … - asa zice cantecu’ nu?
Marturisesc ca nu sunt fan Vama Veche (nici al formatiei, nici al statiunii, poate doar al clubului de pe Berzei care imi aminteste de iesirile cu “englezii”) dar astazi suntem pe aceeasi lungime de unda.
Adevarul este ca miroase in aer a vacanta, a piele inrosita de soarele arzator, a plimbare pe munte si a undita azvarlita in balta in speranta unui pranz care sa contina mult fosfor ….
O gramada de contracte sunt in pending pentru a le "insangera" in Track Changes, dar am hotarat ca doresc sa sarbatoresc aceasta zi printr-o activitate light, de vara, ca un spritz baut pe o terasa de la mare. Destul de greu de realizat insa pentru ca terasa pe care stau acum este biroul meu conectat la realitatile cotidiene prin tot felul de mijloace de telecomunicatii iar spritzul este o apa chioara de la dozator. Ah, si sa nu uitam de cele 3 ceasuri rele, ca doar este marti astazi, nu?
Dar am decis sa nu las pesimismul sa ma cuprinda, sa lupt si sa inving pentru ca astazi este ziua noastra si trebuie sarbatorita altfel decat prin munca :) … Asa ca o sa plec la plimbare!
O sa dau o fuga pana la Viena sa beau un cappucino alaturi de Alina la cafeneaua "noastra" si apoi o voi corupe la o partida de shopping pe Mariahilfer Straße. Vai si sa nu uit sa ii dau vestea cea mare, cum ca Jimmy Choo va colabora cu H&M in aceasta toamna!
Apoi ma duc la Londra sa vad ce face Dana acolo, un mic update despre cum a fost la conferinta, cum a fost revederea cu orasul ...
Pentru pranz il voi invita pe Flor sa ne sarbatorim la Da Vinci, in Costa Adeje, cu multi creveti si un vin italienesc, iar apoi il voi momi sa imi cumpere un (alt) colier de perle ... Parca albe nu am ...

Siesta mi-o voi face sub o umbrela langa piscina, tot in Tenerife, cu o Pina Colada langa si apoi as pleca putin pana la Paris pentru un tur cu Bateaux Mouche sa imi bata vantul in plete (cele pe care maine le voi tunde!) si sa fac multe poze orasului indragostitilor.

Pentru seara, m-as duce la Mainz, sa beau o bere buna, sa mananc un carnacior la gratar si sa incununez totul cu un Kaiserschmarrn delicios ... ca doar abia de maine :) trecem la regim sa scadem colesterolul, nu?

Si pentru ca am avut o zi obositoare, voi adormi in cel mai bun pat din lume, acela de Acasa ...

Flor, mai dureaza mult pana pui la punct teleportarea? Tare as pleca in vacanta!