joi, 16 iulie 2009

Despre civilizatie sau lipsa ei

Merg pe ideea celor 7 (sau macar 6) ani de-acasa. Si spun si eu ca, de foarte multe ori, imi pierd speranta si mi se pare ca n-o sa se indrepte mare lucru in tara asta mandra si frumoasa... dar din pacate locuita. Pe de alta parte, ma gandesc ca e totusi spre binele nostru sa nu renuntam, sa incercam sa taxam lucrurile care ne zgarie retina, auzul sau sufletul in fiecare zi.
In general ma feresc sa judec oamenii. Dar aici intra oamenii normali din jurul meu, in ipostaze normale in care m-as putea afla oricand si eu... Si mai intra si cei care nu ma intereseaza si a caror existenta nu ma afecteaza. In rest, cred ca avem cu totii dreptul la opinie si, mai ales, trebuie sa judecam ceea ce e incorect, imoral, daunator, fara scrupule etc.
Las la o parte lucrurile “marunte”... sa zicem cum ar fi aruncatul unei hartii pe strada, fumatul in lift sau urcatul in goana in autobuz, cu imbrancelile de rigoare, pentru ocuparea unui loc. De astea parca ne lovim in fiecare zi. Din pacate exista si lucruri mai grave. Si am un exemplu... cel putin mie mi s-a parut destul de “afectant”.
In plin centru al acestei minunate capitale am fost martora unei scene care a reusit sa ma uimeasca, sa ma deruteze, sa-mi ridice semne de intrebare, sa ma sperie... din fiecare cate ceva. (E total gresit sa spui ca, dupa ce vezi atatea, nu te mai mira nimic). Unul din motivele de idnignare... pentru ca, daca ma gandesc bine, am simtit si asa ceva, a fost nepasarea celor din jur – parca nu erau prezenti, parca erau ancorati de lumea asta doar prin picioarele care stateau pe pamant si in rest pluteau in universuri paralele.
Scenariu obisnuit de Bucuresti vara, 30 si cateva milioane de grade (care daca nu sunt cu adevarat, le simti prin trafic si poluare si haos si tot restul), ora 5 seara. Stateam in statie si faceam presupuneri – oare pe masura ce mi se facea mai cald si imi era din ce in ce mai greu sa astept in soare si in picioare, autobuzul imi facea in ciuda sa nu mai vina?! N-am dezlegat misterul... Au venit in schimb doua masini de pompieri si au oprit la cativa metri distanta. M-am uitat in jur, nu se vedea nimic arzand. Oamenii din jur isi vedeau mai departe de ale lor, parca nimeni nu schita nici un gest, parca nimeni nu ridica vreo spranceana. Sirenele erau pornite in continuare, iar unul dintre pompieri a coborat si a inceput sa caute – probabil nu aveau adresa exacta. S-a uitat pe partea dreapta, a mers cativa metri buni inainte, apoi s-a intors. A luat-o in directia cealalta si a traversat strada. Masinile de pompieri, asa greoaie cum erau, au fost nevoite sa intoarca in mijlocul strazii. S-a oprit traficul... asta numai pentru ca era si un politist care s-a ocupat de asta. Baietii aia voiau sa ajunga mai repede... dar nu stiau unde. Si de fapt era foarte simplu – la coltul strazii era un cos de gunoi din care iesea fum. Nu era incendiu pentru doua masini de pompieri pline cu apa si cu oameni, dar au facut ce trebuia sa nu mai fumege nimic - o chestiune de nici 5 minute.
Iar eu ma gandeam – sa ma bucur pentru ei pentru ca a fost o misiune usoara, fara victime sau sa imi para rau ca s-au agitat si au venit intr-un suflet pentru nimic? Sa fi fost o gluma? Poate cineva a avut totusi bune intentii si a zis sa sune – poate focul ala mocnit s-ar fi transformat in flacari adevarate si mult mai periculoase. Dar pe de alta parte, a fost vorba de rautate sau de iresponsabilitate – de ce sa arunci o tigara aprinsa (poate asta a fost) intr-un cos de gunoi... si-asa toata lumea arunca mucurile pe jos. De ce de cele mai multe ori oamenii nu se gandesc la consecintele faptelor lor... sau, si mai grav, de ce exista “bucuria” asta de a face rau intentionat? De ce exista bataia de joc si lipsa de respect? Si tot asa...
Mie una pana la urma mi-a parut rau... si pentru pompieri si pentru oamenii astia care nu stiu ce fac si pentru tara in care traim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu