Am o pata uriasa cu chestia asta... ma insoteste aproape ca un tel in viata ideea de a face orice lucru pana la capat... si mai ales bine daca tot ma apuc sa il fac. De-asta n-am abandonat niciodata un curs chiar daca mi-am dat seama pe parcurs ca nu imi place, ca nu ma reprezinta sau ca pur si simplu nu imi pica bine profesorul, n-am lasat niciodata o carte la jumatate chiar daca mi-a luat un an intreg sa o termin si alte treburi de genul asta. Ceea ce incep cam termin, dar mai ales sunt tipicara si agasanta cand vine vorba de felul in care fac lucrul respectiv. Cred ca asta ma face sa par un om serios si responsabil, dar exista si dezavantajul de a nu prea avea parte de spontaneitate... si asta cam anuleaza din distractie. Si mai e si faptul ca o cam iau din loc in momentul in care, din diferite motive, nu ajung acolo unde vreau sa ajung. Nu prea sunt dispusa sa capitulez indiferent de imprejurare.
Am pornit sa scriu chestia asta insa nu pentru a ma auto-caracteriza, ci pentru ca week-end-ul trecut am avut un fel de revelatie. Am fost, din intamplare, la un restaurant indian. Am mancat miel – 2 feluri ambele in sosuri foarte picante... si orez cu legume si sofran. Prima data cand am incercat mancare indiana, prima data in foaaaaaarte multe luni cand am mancat picant... atat de picant! Pe langa faptul ca mi-a super-placut, am avut uriasa surpriza sa nu am nici o criza de stomac, nici o arsura, nici o senzatie negativa, nimic. Si eram pregatita pentru asta pentru ca problemele de stomac sunt motivul pentru care am renuntat la a mai gusta ceva fie si doar putin iute/condimentat cu aproape orice in afara de sare... putina sare. Nu am putut sa trag decat o singura concluzie – mancarea aia a fost bine facuta, nefolosindu-se eu stiu ce prajeli si uleiuri refolosite (vezi mancare de fast-food sau cantina care pentru mine e otrava), carnea era frageda si, desi am luat putin foc dupa prima inghititura, nu am putut sa ma opresc. Chelnerii erau indieni autentici si bag mana-n foc ca si bucatarul... si in mod sigur nu erau aromanizati... aveau simtul lucrului bine facut.
Din pacate aromanizarea asta e un proces din ce in ce mai negativ. Presupune sa faci lucrurile pentru interesul propriu si in detrimentul sau cu nepasare fata de ceilalti. Si se aplica la orice domeniu. Nu inteleg altfel de ce la Viena am putut manca vreo 4 soiuri de carnati si nu am zacut nici pentru o secunda in timp ce acasa, fie ca mananc la restaurant, fie ca mai cumpar, rar, din hypermarket, trag ponoase vreo 2-3 zile. Si mai e si obisnuinta de a-ti trata clientii cum se cuvine, indiferent ca ai 10 sau 100 si nu de a-i flitui cu atitudinea “daca iti convine bine” atunci cand ai un oarecare succes si ti se pare ca iti permiti. Ca sa nu mai zic de pornirea de a pacali si a baga pe gat oamenilor de buna credinta ieftinaciuni(calitativ) de care tu vrei sa scapi. Si exemplele sunt multe.
Am constatat ca, aici la noi, daca cineva se poarta prea amabil si dragut si disponibil, incep sa devin suspicioasa… si ciudata pe langa asta, pentru ca mi-am dat seama ca nu stiu cum sa reactionez, aproape ca nu stiu cum sa ma port in fata cuiva care nu ma ia de sus sau la repezeala. Mi s-a intamplat asta la telefon de curand, cand am sunat sa imi deblochez un cont… m-am balbait si am fost o adevarata idioata pentru ca omul de la capatul celalalt a rezolvat problema foarte repede si fara sa ma certe in nici un fel. Nu e normal, dar in idiotenia mea, indraznesc inca sa trag nadejde ca poate totusi mai avem o speranta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu