Stiti cum se spune ca un copil iti schimba viata si te schimba si pe tine cu totul? E chiar adevarat. O simt pe propria-mi piele. E un lucru deosebit, dar e si o uriasa responsabilitate.
E foarte greu sa ai un copil de crescut. Si nu ma refer aici la timpul si la energia fizica alocate, nu ma refer la posibilitati materiale sau la implicarea emotionala. Pe mine ma sperie ideea ca nu o sa stiu ce s-o invat… sau mai degraba gandul ca ceea ce o s-o invat nu o sa ii fie de folos sau nu o sa fie suficient sau o sa se intoarca impotriva ei… si tot asa. Pentru ca ma uit in jur la lume, la oameni, la haosul care s-a creat si la propriu mi se cam ridica parul in cap.
Cati oameni ai zilelor noastre credeti ca mai stiu de codul bunelor maniere? Nu vreau sa generalizez si in nici un caz nu vreau sa ii jignesc pe cei care mai au cei 7 ani de-acasa. Doar ca, din pacate, normalul a devenit anormal si invers. Sa arunci hartii sau sa scuipi pe jos pe strada, sa vorbesti foarte tare in locuri publice, sa nu stii sa saluti, sa te scobesti intre dinti de fata cu altii, fie si cu o scobitoare sau acoperindu-ti gestul cu o mana, sa nu cedezi locul in autobuz unei persoane in varsta… si multe altele – toate astea sunt mici detalii care fac diferenta. Dar eu nu la ele ma refer acum… nu neaparat. Ma ingrozeste ceea ce se ascunde dincolo de aceste gesturi sau modalitati de exprimare, ca sa le spun asa. Nu faptul in sine de a arunca o hartie pe jos e grav, ci nepasarea care se ascunde in spate. Nu faptul ca urli la telefon sa te auda un tramvai intreg… ba mai si injuri… nu asta oripileaza, ci lipsa de respect pe care o ai fata de cei din jur. Nu faptul ca unii oameni nu stiu sa se poarte sperie, ci jungla care s-a format, gandul ca parca nimeni nu mai respecta nici o lege.
De fapt aici ajungem pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, copilul meu o sa vina in contact cu tot felul de oameni sau o sa ajunga sa priveasca si la televizor sau pur si simplu va trebui sa iasa singur in lume… iar eu nu stiu cum sa o pregatesc. Ce s-o invat? Sa aiba principii, sa fie consecventa si sa se respecte pe ea insasi si pe ceilalti sau sa calce pe cadavre, sa se modeleze dupa cum bate vantul si sa faca si compromisuri ca sa ajunga acolo unde are interesul? Sa isi ajute si sa isi sustina prietenii in orice circumstante sau mai bine sa nu aiba prieteni ci doar cunostinte pe care sa le foloseasca dupa caz si nevoie? Sa fie generoasa sau sa fie egoista ca sa nu aiba de suferit? Sa stie sa asculte un sfat, o parere, o critica, o alta perspectiva sau pur si simplu sa nu ii pese decat de propriul chef si de primul instinct? Sa munceasca ca sa razbeasca sau sa o ia pe cai ocolite si sa sara peste etape inseland, mintind si injunghiindu-i pe altii pe la spate pentru ca, mai nou, cam asa se face? Sa isi vada de treaba ei sau sa le faca rau altora prin invidie si gelozie pentru ca, nu-i asa, daca eu nu am, altii de ce sa aiba? Sa fie buna sau sa fie rea ca sa nu fie ranita? Sa fie inteleapta si sa intoarca uneori si celalalt obraz pentru a nu se cobori la un nivel mediocru, ca sa nu zic de joasa speta, sau sa riposteze si sa loveasca de doua ori mai tare ca nu cumva sa fie luata de fraiera? Sa aiba bun simt si sa nu jigneasca oamenii gratuit, mai ales pe cei apropiati, sau sa fie mahalagioaica si sa urle cat se poate de tare ca sa nu isi lase vocea acoperita?
Sper din tot sufletul sa fie capabila sa analizeze, sa discearna, sa distinga binele de rau si sa fie o fiinta deosebita. Dar zau ca imi e asa de teama sa nu sufere… si pentru ce? Doar pentru ca multi oameni sunt rai, egoisti, ingusti la minte, manipulatori, perversi sau chiar nebuni… iar ea trebuie… va trebui sa invete sa supravietuiasca printre ei. Mi-ar placea ca ea sa faca diferenta macar in micul ei coltisor de lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu