Nu e vorba decat de laptop-ul meu. Il am de vreo 4 ani si nu a fost niciodata mare lucru de capul lui. Dar pentru ce am tot avut eu nevoie, a fost suficient. Si inca mai trag de el. Asa cum poate, se taraie.
Acum un an inca avea tiple pe el. Nu ca nu il foloseam, ci pentru ca incercam sa am grija de el. De cand s-a ridicat insa in picioare IT-ista familiei, saracu’ a fost incercat din greu – bai in cafea sa ii faca bine la ten, cazaturi de pe spatarul canapelei in gol sa traiasca periculos, izbituri in taste cu ce s-a nimerit, de la manutze pana la diverse jucarii si obiecte. Asa ca a devenit lipicios… adica foaaarte dulce, nu functioneaza decat conectat direct la prize, e spart prin multe puncte sa aiba un aspect mai vintage, iar tastele raspund la comenzi in functie de cum stii sa apesi pe ele.
Cine e de vina? Eu, normal! Nu trebuia sa il las la indemana copilului, nu? Asa ma cearta toata lumea. Numai ca eu nu ma pot pune cu energia, viteza si solutiile pe care le gaseste copilul! De fiecare data cand m-am gandit “ce poate sa ii mai faca”?, s-a mai gasit, logic, inca ceva. Pana la urma am sacrificat laptop-ul si am lasat copilul sa exploreze si sa isi dezvolte imaginatia. Mie ce-mi mai trebuie ca doar sunt batrana!
Si poza ascunde mult din realitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu