Sunt pe cale sa inchei una dintre cele mai grele si mai traumatizante saptamani din viata mea. N-am crezut ca poate fi atat de greu sa iti duci copilul la cresa. E adevarat ca greul asta vine si din faptul ca pitica are doar 1 an si 3 luni. Fiind cea mai mica, pierde din start la capitolul oboseala si la cel de a nu putea tine pasul cu ceilalti copii. Plus ca nu vorbeste. Slava Domnului insa ca stie sa arate ca vrea ceva – apa, mancare, somn. Si ma mai incurajeaza asa.. pentru ca am mare incredere in ea.
Si cum sa nu am incredere cand ma surprinde in fiecare zi cu cate lucruri stie si intelege. Pe de-o parte imi pare rau ca intelege de cum ajungem la cresa ca o s-o las acolo. Si plange si se prinde cu manutele si spune in continuu “nu, nu, nu”. Iti rupe inima. Pe de alta parte ma bucur ca e asa fericita cand ma duc sa o iau si rade si spune “pa” la toata lumea. In clasa, pe holuri, in curte… le arata tuturor ca pleaca si ca e incantata.
E foarte grea etapa asta. Si pentru ea si pentru mine care nu am prea facut altceva decat sa ma dedic ei timp de 15 luni. Si nu ajuta nici surprinderea si intrebarile care mai apar prin jur, pentru ca eu insami am dubiile mele si imi pun la indoiala propria decizie… in special cand lacrimile ei ma fac sa ma gandesc sa renunt la tot si sa o tin doar langa mine. Daca as putea sa fac mereu asta! Daca as putea sa o apar mereu de tot ce e rau si urat. Dar nu pot decat sa sper ca nu o sa aiba prea mult de suferit, ca o sa invete sa fie independenta si descurcareata si puternica si pe picioarele ei… chiar daca asta o sa insemne sa nu mai aiba asa multa nevoie de mine. Si mai sper si sa ajunga sa ii placa acolo, si asta inainte sa cedez eu si sa ma inmoaie de tot supararea ei. Pentru ca atunci nu stiu ce o sa fac. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu