Cafea amara

Uneori, cand sunt prea obosita sa ma mai misc fizic, o iau pe Pitica langa mine, o las sa ma bata cu manutele si sa imi tipe amuzata in ureche, iar eu zappez printre blog-uri. Intru pe unul pe care il stiu si din el in altul si iar in altul si tot asa. Citesc si dau peste oameni, povesti, idei, puncte de vedere si imi place sa cred ca ma imbogatesc. Ceea ce ma uimeste cel mai mult, desi mi se intampla iar si iar, e faptul ca imi schimb frecvent parerile… despre oameni, povesti… Asimilez idei si imi contrazic propriile-mi puncte de vedere. Totul pare confuz si uneori chiar ma necajesc pentru ca dau dovada de inconsecventa. Si mi-ar placea ca lucrurile sa fie clare si lamurite oarecum pentru ca oricand sa poata exista o finalitate.
Sa ma explic. Am ajuns azi din blog in blog la povestea despre o tinera de 30 si ceva de ani. Si de acolo pe blog-ul ei. Scria foarte frumos dupa parerea mea… si am zis bine “scria” pentru ca acum ea nu mai e. De fapt nu mai e de cateva luni. Normal ca la 30 si ceva de ani sa nu mai fii nu e un lucru pe care sa il prevezi si sa il pregatesti. Si normal ca e dureros din sute de puncte de vedere pentru cei apropiati. Asa cred… ca e normal… desi eu nu am cunoscut-o decat din cele cateva randuri pe care le-a scris, iar eu le-am citit. E trist in general cand se intampla o astfel de poveste. Dar mie mi se pare trist si dureros acum ca nu exista un final –blog-ul ei nu are un final. Sunt randuri scrise cu o saptamana inainte… si apoi am senzatia ca exista o pauza. E ca si cum astept sa apara ceva acolo si sa traga cineva o linie si asteptarea devine din ce in ce mai suparatoare si simt cum anumite fraze mi-ar curge prin maini spre degete… sa scriu eu ceva. Pentru ca nu poti sa sfarsesti asa… fara sa pui un punct ceva. E ca si cum ai tendinta sa intri mereu pe pagina aia asteptand ceva nou, desi stii sigur ca acel ceva nou n-are cum sa mai apara. In mod clar unele lucruri te iau atat de pe nepregatite, incat probabil niciodata nu reusesti sa gasesti un final pe care sa il accepti.
Si cred ca m-a marcat gandul ca, daca anumite lucruri nu mi s-au intamplat mie, nu inseamna ca ele nu exista… si nu inseamna ca durerea lor nu poate ricosa. Asta trebuie sa fie pentru ca, desi am baut doar doua guri de cafea, ma simt de parca cea mai neagra si mai tare licoare imi curge acum prin toate venele.