Fara final

Nu-mi plac magazinele cu lucruri vechi… nu-mi plac lucrurile vechi în general. Poate pentru că sunt pline de amintiri… martore ale unor trăiri intense, încărcate de parfumul greoi al unor poveşti care, deşi frumoase poate, sufocă prin permanenta conştientizare a faptului că nu mai contează de fapt, că timpul s-a scurs, povestea în sine şi-a avut finalul, iar evocarea ei nu poate aduce decât melancolie…
Fug de melancolie… Poate unii găsesc forţa să meargă mai departe folosindu-se de amintiri. Pentru mine chiar şi amintirile bune şi frumoase sunt triste şi cumva prea dureroase, iar mintea mea refuză cu încăpăţânare să le aducă în prezent. Şi totuşi… să fi fost melancolia cea care m-a împins de la spate să intru în magazinul acela cu lucruri vechi?! Pur şi simplu… mergeam fără să văd pe unde, alergam un gând probabil, un gând care nu-mi dădea pace… poate tocmai pentru că nu reuşeam să îl ajung… poate pentru că într-un fel căutam ceva şi nici măcar nu îmi dădeam seama ce… poate pentru că erau prea mulţi oameni zorind şi ei prinşi în gânduri pe străduţa aceea mult prea mică ca să îi încapă pe toţi… Am intrat instinctiv în magazin, genul acela de magazin ticsit cu tot feluri de lucruri care poate nici nu îşi au locul unul lângă celălalt, rupte din mai multe vieţi şi aduse impreună printr-o simplă ironie a sorţii. Fiecare colţişor era ocupat - ba un scrin vechi, ba o vază în culori puţin şterse de vreme, o măsuţă pe care poate cineva cândva îşi scria scrisorile plângând lacrmi amare, obiecte mici sau voluminoase, multe – multe, dar aşa de diferite. Le vedeam pe toate şi nu mă puteam opri asupra unuia singur… eu, adepta lucrurilor abstracte, prea moderne, asimetrice sau ciudate, îmi doream acum doar să mai privesc puţin lucrurile astea atât de clasice şi parcă atât de serioase. Speram să nu apară nimeni să strice vraja care parcă mă cuprinsese. Pentru că nu căutam ceva anume şi poate că de fapt nu doream chiar nimic… poate doar voiam să descopăr ceva singură, poate mă gândeam să mă opresc la un singur obiect într-un final şi să îmi folosesc imaginaţia încercând să creez povestea din spatele lui.
Simţeam prezenţa cuiva… m-am întors şi am văzut la o masă chipul concentrat al unui bătrân care picta ceva. Nu ştiu dacă el simţea că e privit… aş fi vrut să plec înainte să spună ceva pentru că mi se părea prea absorbit de ceea ce făcea… dar era totuşi şi ceva care mă ţinea pe loc… M-am apropiat de masă… era genul acela de moment în care reacţionezi într-un fel pe care nici tu măcar nu ţi-l poţi explica, în care picioarele merg singure într-un anume sens, iar tu nu ştii încotro mergi şi de ce decât după ce ai ajuns şi ai descoperit ceva cu totul şi cu totul neaşteptat.
Bătrânul picta o mască. Masca era pe jumătate albă… iar el trăgea cu mare atenţie o linie roşie pe unul dintre obraji, iar chipul lui era atât de încordat de parcă de felul cum ieşea linia aceea ar fi depins o mare piatră luată de pe suflet. Am rămas aşa preţ de câteva minute, n-aş putea spune câte… el cu linia lui care parcă totuşi nu ieşea cum ar fi trebuit, eu privindu-l. Ceva mă fascina şi nu mă lăsa să plec… poate eram curioasă să văd ce iese, poate mă reţinea chiar faptul că nu îmi dădeam seama dacă simte că sunt acolo sau nu… nu voiam să plec pur şi simplu ca să mă întreb după aceea ce am căutat de fapt acolo şi dacă o simplă întâmplare de genul acesta ar putea avea un rost pentru mine sau nu. Aş fi întrebat ceva, dar nici asta nu mă înduram să fac. Mi se părea ca un cuvânt poate l-ar fi trezit brusc din starea lui specială şi ar fi stricat tot ceea ce reuşise să dobândească până atunci.
Mă uitam la mască… la liniile deja desenate, la cele 2-3 câteva culori care încercau să îi dea viaţă... M-am surprins gândindu-mă unde şi cum trebuia să fie următoarea linie… o vedeam în minte… i-aş fi schimbat culoarea. I-am anticipat mişcarea cu doar 2 secunde… a schimbat culoarea într-adevăr, dar linia nu s-a terminat acolo unde aş fi terminat-o eu… A dus-o puţin mai în sus şi a terminat-o cu o buclă. Nu ştiu dacă pentru el asta avea un sens anume, poate doar a facut-o pur şi simplu fără să gândească sau pentru ca i s-a părut că aşa dă mai bine. Da, arăta bine… dar parcă totuşi mă mai gândeam şi la cealaltă opţiune, la cum ar fi arătat dacă o desena aşa cum mi-am imaginat-o eu. Era ca un joc deja şi nu mă puteam rupe din el. Simţeam nevoia sa îi iau pensula din mână şi să desenez şi eu o linie… Niciodată nu am avut talent la desen şi simţeam o ciudă inexplicablă pentru că simţeam nevoia de data asta să fac măcar o linie cu mâna mea.
Am dat să spun ceva şi chiar atunci s-a oprit bătrânul… s-a uitat la mine de parcă ar fi fost de mult obişnuit cu mine si mi-a spus doar “Uneori îmi ia şi câteva zile să termin.” Era clar că era vorba de desenul la care lucra. N-am prea înţeles însă de ce câteva zile pentru câteva linii şi bucle trase la întâmplare pe un chip alb făcut din ghips probabil… nu părea un lucru care să necesite atât de mult efort… N-am apucat să spun nimic… de fapt cred că ar fi sunat şi prostesc să întreb de ce… dar nici nu aş fi vrut să creadă că nu sunt interesată. S-a ridicat de pe scaun şi s-a dus undeva în spatele camerei. A început să caute ceva într-o cutie… Stătea cu spatele şi nu îmi lăsa o cale să văd la ce se uită. Mi-am putut da seama însă că nu era prea mulţumit de ceea ce găsea. Preţ de câteva minute s-a tot aplecat asupra cutiei scoţând pe rând câte un obiect pe care îl analiza, punându-l repede nemulţumit la loc. Părea gata să renunţe şi dintr-o dată o uşoară schimbare a feţei mi-a dat de înţeles că i s-a arătat totuşi o soluţie. A ieşit printr-o uşa mică pe care eu nici măcar n-o observasem. Era parcă atât de mult parte din décor, încât şi dacă aş fi obervat-o, cred că tot nu mi-aş fi putut închipui că cineva ar putea trece prin ea. S-a întors după alte câteva minute, nu multe totuşi şi mi-a întins… o mască albă, complet albă. Era destul de mică, poate cât palma mea. M-am uitat la el si n-am înţeles ce voia de fapt. Am luat-o şi mă pregăteam sa-l întreb. Mi-a spus însă el înainte “Ia-o şi picteaz-o! O să te ajute… doar să nu te grăbeşti şi să ai grijă să pui suflet.” Atât! Şi s-a întors la masca lui… la fel de concentrat, la fel de departe în lumea lui de parcă deja uitase că sunt sau că am fost vreodată acolo.
Oare trebuia să îi las ceva bani pentru ea?! Oare dacă îi mulţumeam, m-ar fi auzit?! Am ieşit din magazin cu masca în mână, incapabilă să realizez dacă am visat sau nu… aveam totuşi masca în mână… dar poate că nu mă trezisem încă… Am ajuns acasă şi am pus masca pe masă… am lasat-o acolo. Mă străduiam să nu mă gândesc la ea, să îmi continuu rutina zilnică prefăcându-mă că e doar un obiect care zace acolo de multă vreme si căruia nu trebuie să îi acord nici o atenţie. Îi mai aruncam din când în când câte o privire ce se voia întâmplătoare… cred că voiam de fapt să mă conving de fiecare dată din nou că există şi că ceea ce se întâmplase era real. Ce era să fac cu ea?! Nu aveam nici măcar o pensulă, nu aveam culori şi mi se părea fără rost să dau fuga să cumpăr. Şi s-o fi pictat, ar fi avut oare după vreo importanţă?! Aş fi putut să o duc bătrânului… dar dacă nu ieşea cum trebuie?!
Am lăsat-o acolo câteva zile. Nu-mi plăcea aşa albă… era complet inexpresivă… uneori mă uitam la ea şi o desenam în minte… prindea diferite contururi şi n-aş fi putut să spun care dintre ele ar fi fost mai reuşit. Era evident însă că mă preocupa şi că începuse să aibă o amprentă asupra vieţii mele… Era ca şi cum seara desenam imaginar pe ea, prin diferite linii şi culori, ceea ce mi se întâmplase peste zi, parcă în ea reflectam gândurile şi frământările cu care mă luptasem până în momentul de dinainte să ajung acasă. Poate că de fapt de-asta nu începeam niciodată să o desenez – poate îmi era teamă că a doua zi m-aş fi trezit că aş fi facut-o altfel. Era ca şi în viaţă… dacă faci la un moment dat ceva, chiar dacă ţi se pare şi singurul lucru pe care îl ai bun de făcut, şi apoi te trezeşti într-o zi că nu aşa trebuia să iasă, că totuşi ai fi vrut altceva sau să o fi luat pe alt drum?! Nu cred în regrete… nu îşi au rostul… dar e dureros şi frustrant să îţi dai seama că… te trezeşti când e prea târziu. Dacă luam decizia greşită… probabil că într-un fel sau altul aş fi învăţat să accept că aşa a fost să fie… dar cum aş fi făcut să nu îmi pară rău, cum aş fi făcut să nu mă mint că mi-aş fi dorit un alt final?!
M-am trezit într-o dimineaţă şi m-am dus să cumpăr culori. Simţeam nevoia să încep de undeva… sau mai degrabă să termin. Şi dacă nu avea să iasă ceea ce trebuie, măcar era o încercare, un risc asumat… trebuia să fac ceva măcar şi nu să trăiesc la infinit cu teama că poate nu fac ceea ce trebuie. Dacă însăşi faptul că aşteptam prea mult să găsesc calea corectă m-ar fi dus în punctul în care era totuşi prea târziu?!
M-am întors acasă şi m-am apucat imediat de treabă de parcă toate zilele de aşteptare îmi dădeau acum forţă şi energie. Am ales albastrul… am inceput cu partea de sus… Nu aveam nici o schiţă şi nici o idée despre cum urma să arate la final. Am tras o linie… a ieşit prea subţire şi m-am hotarât să o mai accentuez puţin. Mi-a ieşit mai groasă la un capăt şi am avut o mică emoţie. Era ok oare?! Da, era. Am rămas uitându-mă la ea. Nu eram sigură dacă îmi transmite sau nu ceva. Am început o alta… tot albastră… şi după ea am mai tras una ceva mai departe. Pareau haotice… nu se legau, nu se intersectau. Lucra subconştientul meu sau erau pur şi simplu întâmplătoare?! M-am oprit. Nu mai voiam să continuu. Iar nu eram sigură de ceea ce voiam să iasă.
Am lasat-o aşa două sau trei zile. Am început să mă gândesc la ceea ce îmi spusese bătrânul. Da, acum înţelegeam de ce îi lua uneori şi câteva zile să o termine. Şi totuşi el desenase probabil mai multe. Eu desenam una singură şi parcă de ea depindea totul. Nu mă grăbeam. Da, uneori aş fi vrut să o termin mai repede să văd ce simt la final, dar alteori îmi era teamă că finalul ar fi fost chiar final şi că din cauza lui n-aş mai fi putut avea niciodată anumite senzaţii înapoi. E ciudat! Uneori aleg alţii pentru tine şi tu te simţi neputincios pentru că nu poţi face nimic ca ceea ce aleg ei să fie bine şi pentru tine. Alteori alegerea trebuie să o faci tu şi responsabilitatea care îţi revine e apăsătoare.
Am terminat-o după aproape o lună. În albastru, negru şi argintiu pe trei sferturi din suprafaţă. Restul a rămas alb… poate am lăsat totuşi un spaţiu pentru mai târziu, pentru un alt final dacă m-aş fi răzgândit. Am mai lăsat loc unei şanse… poate cine ştie… aş fi ajuns într-o zi la concluzia că mai vreau să trag o linie în viaţa ei. Îmi plăcea. Nu era ieşită din comun… cum nici eu nu sint de fapt. Dar mă atrăgea… îmi plăcea să o privesc. Am agăţat-o pe un perete… devenea punctul de atracţie al camerei. Ciudat era că nu reuşeam încă să o definesc. Era terminată, lăsa posibilităţi de interpretare, dar nu găseam cuvântul care să o caracterizeze. Era ceva misterios în ea… era puţin rece poate pentru că albastrul închis şi negrul o închideau oarecum. Dar care îi era totuşi esenţa?! N-aş fi putut să spun că e tristă… nu era, deşi nici veselă în nici un caz. Era un chip liniştit, nu trist, nu frământat… era resemnat, împăcat… era melancolic… da, asta era… era melancolic.