marți, 24 martie 2009

Fara nume

Intr-unul din momentele mele de despicat firul in 14 (momente care sint la ordinea zilei pentru ca, dupa cum spune al meu sot, “despicarea firului in 14” e ca aerul pentru mine) stateam si ma gindeam la ce mai inseamna in ziua de azi sa ai prieteni. Stateam drept si judecam strimb… pentru ca nu prea inteleg nici eu unde vreau sa ajung cu asta. Nu mi-a trecut prin cap sa fac un sondaj de opinie (ce rost ar avea?!), nici nu am vreun prieten de care sa ma pling, imi reprosez ca eu nu sint o prietena buna, dar recunosc ca m-am cam resemnat sa am defectul asta.
Nu am fost niciodata populara. In liceu eram retrasa si complet neinteresanta (intr-o clasa cu vreo 40 de fete era si greu sa ies in fata). Desi e cumva ciudat ca imi aduc aminte si numele colegilor de la gradinita, nu am nici o prietena de cind eram mica, nu am prietene din scoala (nici macar din facultate), am tot trecut dintr-o gasca in alta si se pare ca, in afara de multe amintiri frumoase, nu prea am pastrat nimic… sau, mai corect spus, pe nimeni.
Am incercat in ultimii ani sa mai dreg busuiocul ca sa zic asa. Habar n-am daca am reusit mare lucru. Adica invidiez genul ala de prietene care vorbesc in fiecare zi macar la telefon si cite o ora fara sa aiba ceva anume de spus, dar nu am fost niciodata in stare sa fac la fel - din pacate urasc telefonul. Desi am simt de observatie, nu am prea gasit niciodata calea sa si exprim ceea ce observ. Poate de-asta am si facut-o de multe ori lata fara sa-mi dau seama – lucrurile nespuse lasa loc de multe interpretari. Uneori pare un paradox ca oamenii nu au timp sa vorbeasca, dar au timp sa interpreteze… sau poate pentru ca nu au timp, interpreteaza si iau de buna prima varianta care le vine la indemina… nici eu nu mai stiu. Ce altceva?! Ceva imaginatie am, dar nu am simtul umorului. Adica tin minte toate datele de nastere, rareori uit sa spun un “la multi ani”, dar nu stiu sa spun bancuri… nici macar nu le tin minte, nu stiu sa fiu sociabila si poate de-asta imi fac prieteni greu. Mi se pare ca sint plictisitoare, dar nu-mi place sa stau singura. Dimpotriva, imi place sa ies, sa ma intilnesc cu oameni, sa aud povesti… sint o foarte buna ascultatoare, dar cind indraznesc sa deschid gura si sa spun ceva, mi se pare ca vocea mea in sine suna aiurea.
Si uite asa ajung sa scriu. Tot prostii (nici macar pe mine nu cred ca ma mai ajuta sa descriu cum sint si cum nu), dar macar cu mai mult curaj. Si de fapt nu scriu despre prietenie in general, scriu despre frustrarile mele pe tema asta – ca poate am vrut sa fac un lucru bun, dar lucrul acela a fost inteles pe dos, ca la un moment dat am vrut sa leg o prietenie si am ajuns sa par probabil insistenta si ciudata, ca am vrut sa arat ca-mi pasa si cuvintele mele au fost prea seci, ca am vrut sa exprim recunostinta si apreciere si n-am reusit decit sa fiu stingace. Si cam atit. Daca as fi scris o carte despre asta, as fi scris-o probabil cu o dedicatie pentru persoanele pe care nu am reusit sa mi le apropii nu pentru ca nu as fi vrut, ci pentru ca nu m-am descurcat. (Am inceput sa scriu cu senzatia ca acuz, dar de fapt ma scuz. :)))

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu