Liaison

Mi-a venit asa o idee zilele trecute cum ca uneori sunt o piesa de puzzle care se potriveste perfect in vietile altora. Nimic rau pana aici… si nimic rau in general, desi intra oarecum la pachet si senzatia de a fi folosita, eu ca si instrument, obiect etc., pe termen limitat, atunci cand altii decid cat si cum sa fac parte din viata lor. Am ajuns sa cred de mult timp ca nimic nu e intamplator, insa uneori inca ma uluieste felul in care se aseaza lucrurile sau cum un eveniment minor, care nu prevesteste nimic, isi are sensul sau, urias chiar.
Mi s-a intamplat sa intalnesc oameni cu care sa am relatii colegiale sau oficiale, uneori amicale, alteori nu, si pe care sa ii pierd din vedere dupa doar cateva luni. Au disparut si atat pentru ca uneori m-a luat valul, asa cum si pe ei probabil i-a luat, si nu am mai sunat, nu am mai trimis mail-uri, nu i-am mai cautat. Si apoi, dupa ani, mi s-a intamplat sa dau peste ei din nou, in feluri neasteptate si m-am mirat si m-am si bucurat si am zis ca poate chiar o sa rezistam mai mult la a doua sansa. Inceputuri promitatoare, entuziasm si promisiuni bilaterale de implicare. Si ghici ce? Dupa alte cateva luni mi-am dat seama ca de fapt am jucat, involuntar, doar un rol… adica m-am potrivit ca piesa aia de puzzle de care ziceam intr-un anumit episod din viata altcuiva. Si nu pentru ca ar fi vrut cineva sa ma foloseasca, ci pentru ca pur si simplu asa s-a intamplat. Am jucat de multe ori rolul de a pune oameni in legatura, oameni cu care sa am relatii separate si pe care sa ii pierd ulterior, unul in favoarea celuilalt. E ca si cum a trebuit sa reapar in viata cuiva si sa ii fac o legatura, fara sa mai fiu necesara odata ce legatura respectiva s-a consolidat. E un sentiment ciudat pentru ca nu ma pot abtine, in astfel de circumstante, sa nu ma simt ca o piesa de sah mutata de o mana invizibila.
Nu e un lucru rau sa ajuti oamenii sa fie impreuna sau sa le dai relatia care sa le fie de folos. Cred ca suntem cu toti legaturi si puncte comune pentru cei care ne inconjoara. M-a durut uneori insa ca nu am mai ramas acolo, langa “conectatii” mei, sa vad si sa ma bucur de evolutia lor si, de ce nu, sa fiu mandra si sa ma laud – “Daca nu eram eu…”. Si-apoi cui ii place sa joace rolul secundar sau nici macar?
M-a durut atunci cand m-am simtit data la o parte, dar apoi am stat si m-am gandit ca poate n-am ramas eu pentru ca nu mi-am dorit cu adevarat. Pentru ca atunci cand merita si iti doresti, trebuie sa existe o cale. Uneori facem alegeri cu jumatate de inima si, decat sa ni le asumam, preferam sa ii invinuim pe ceilalti. Dar nu despre asta e vorba. E vorba ca viata si le aranjeaza asa cum stie ea si cum crede de cuviinta si uneori ma lasa perplexa cand realizez in calea cui ma duce si pentru ce. E interesant si incitant si ar trebui sa iau lucrurile ca atare si sa ma bucur ca, intr-un fel sau altul, inca ma foloseste.
Si in fond, daca ar fi s-o zic pe-a dreapta… oare cati oameni s-or fi simtit legaturile mele neapreciate?!?