Imi ziceau niste prieteni aseara ca-s un pic speriati de ideea de a avea un bebe – toata lumea ii descurajeaza cu fel de fel de povesti care nu suna prea roz… sau albastru dupa caz. Si stateam si ma gandeam daca eu una pot sa am o parere obiectiva despre asta.
In primul rand, cand am intrat in hora asta, habar n-aveam in ce ma bag. Mi-am facut vise, mi-am inchipuit, am intrebat si eu pe altii, am si observat la altii… pana nu traiesti pe propria-ti piele rolul de parinte, nu-ti poti imagina cu adevarat ce inseamna. Suna a cliseu, dar chiar asa sta treaba.
Inainte de toate, nu esti niciodata pregatit. Oricat ai avea senzatia ca abia astepti momentul nasterii, oricat ai citi si ai face planuri, oricat ai pregati si camera si lucrusoare si patut si carut si nume si nasi si tot, tot te ia pe nepregatite (cam cum ne ia pe noi iarna mereu in Romanica). Se intampla repede evenimentul si te trezesti ca ai si ajuns acasa si, daca nu ai o bunica sau o sora sau o ceva acolo mai cu experienta, te crizezi si iti tremura mainile de fiecare data cand iei copilul in brate si iti tremura sufletul de fiecare data cand plange si iti vine sa fugi si sa te ascunzi, dar nu ai cum pentru ca e responsabilitatea ta si trebuie sa ii faci fata. Si invers, daca ai pe cineva aproape, tot te enervezi din orice si tot urli si te apuca plansul pentru ca inca esti o bomba hormonala periculoasa si nimic din ceea ce ar face oricine nu e bine. Si urmeaza tot felul de griji – are colici, nu mananca, nu ia in greutate, plus ca ajungi sa nu mai dormi decat cate maximum 3 ore legate pentru ca se trezeste pentru masa, iar daca nu se trezeste, oricum te scoli tu sa vezi daca mai respira. Si apoi te panichezi sa ramai doar tu cu el/ea acasa si te intrebi la fiecare pas de cate 5 ori daca faci bine ceea ce faci si daca nu cumva trebuia sa faci altfel – daca apa nu e prea calda sau nu e prea rece, daca nu e imbracat/a prea subtire sau prea gros, daca nu e prea vant sau prea curent afara si milioane de astfel de lucruri.
Si, surpriza!!! Grijile astea nu se opresc niciodata. Se transforma sau apar altele noi, cresc odata cu copilul si la un moment dat realizezi ca viata ta s-a schimbat pentru totdeauna si nu o sa mai fie niciodata cum a fost inainte. Iti cam fuge pamantul de sub picioare cand te prinzi de chestia asta si mai sunt si momente cand te gandesti daca nu cumva te-ai grabit (cine zice ca nu le are, minte), si apoi simti vina si remuscare pentru ca oricum copilul tau e cel mai frumos si mai bun din lume si nu ai putea sa mai traiesti fara el.
Pentru ca e greu si e monoton uneori, frustrant alteori, complicat, stresant… si s-ar mai gasi. Dar e si foarte-foarte frumos. Primul zambet, prima apucare de manuta, primul gangurit si apoi primul “mama”, toate prostioarele care ti se par super inteligente, primii pasi, somnul linistit cu un piciorus pe tine, faptul ca te prefer sau ca te cauta din priviri sa-ti primeasca aprobarea, felul in care te imita pentru ca tu esti modelul si satisfactii din ce in ce mai mari, rodul invataturilor si explicatiilor si exemplelor tale – nimic nu se compara cu toate astea si nu ar trebui ratate. Bebe te implineste si iti da un sens, un rost, te bucura ca nimic altceva, te binedispune cand restul te intristeaza, te face sa lupti, iti da optimism, curaj, energie, te face sa visezi, te face sa simti putere si vointa si, mai ales, te accepta si te iubeste neconditionat. Eu una am trecut prin multe in ultimul an si o luna si 13 zile, dar as lua-o oricand de la capat… si inca o data si inca o data si inca o data. Merita din plin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu