Cu totii avem zile mai bune si zile mai proaste. E o chestiune de bun simt de care nu ne pasa atunci cand zilele sunt bune si care ne calca ingrozitor pe nervi atunci cand, dupa ce ca luptam din greu sa supravietuim unei zile nefaste, o auzim spusa ca si cum in ea s-ar ascunde intreaga intelepciune a lumii.
Nu e un inceput bun pentru o postare aniversara, stiu. Si nu e corect poate sa aduc in discutie ultimele cateva zile mai putin fructuoase – vocea mea “sparta” si tusea seaca, sicanele gen “mi-au taiat netul, s-a intrerupt curentul si apoi mi-a fugit si cainele unde a vazut cu ochii”, aparatul foto pe care, cumva, nu stiu cum, l-am pierdut… si odata cu el si materialul pentru o postare, un filmulet haios si cateva poze demne de FB (ca doar pentru ce altceva se mai pozeaza lumea in ziua de azi!). Iar prin “pierdut” ar trebui sa se inteleaga ca l-am cautat prin toata casa, pe unde mi-a trecut si nu mi-a trecut prin cap, de-am ajuns sa ma gandesc ca o sa pierd mai degraba si paharul pe care m-a pus mama inca de acum 3 zile sa il tin cu gura-n jos intors pe masa… Superstitii, deh si leacuri babesti pentru scleroza si lipsa de neuroni (ai mei, sa nu ma mai inteleaga cine stie cine gresit!).
Unde mai pui ca m-a apucat azi si excesul de zel si curajul nebun de a face o prajitura cu foi. Maaaare greseala! Cred ca nu am ratat niciodata o reteta, de nici un fel, cu un asemenea succes. La toate astea mai adaug niste vase sparte (din indemanare, din ce altceva?!), 2-3 lucruri stricate (iremediabil si cu simt de raspundere), vreo 2 vanatai, plus lipsa de imaginatie si talentul de a abera in imprejurarea de fata, ca sa dau cel mai bun exemplu.
Unde vreau totusi sa ajung? Sa o completez pe Ellie… sau sa fiu de acord cu ea. Cel mai usor ma exprim in scris… si de bine si de rau. Cel mai mare curaj il am sa spun lucrurilor pe nume pe foaia alba de hartie… sau de word, ca doar Arina mai scrie cu pixul si numai pe "cate". Apoi, ca sa fie treaba treaba, le mai dau si altora sa citeasca si, implicit, dreptul la replica. Unii il accepta, altii il ignora, dar cred ca e corect asa… e dreptul fiecaruia. O fi un stil ciudat, o fi prostesc, dar uneori, intre oameni, pur si simplu observ lucrurile fara cuvinte si apoi le transmit ce am simtit sau nu in scris. Uneori scrierea mea ajunge prea tarziu si se pierde efectul. Alteori bietii oameni sunt loviti cand nici nu se mai asteapta. Ce pot sa spun? Cred ca si de certat ma cert in scris si am adunat in viata mea pagini de pus in 10 carti, daca nu chiar mai bine.
Iar Cafeneaua… e un ajutor pentru mine in sensul asta (nu al certatului, ci al exprimarii!). E refugiu si descarcare, instrument si sprijin, oportunitate, e viata mea si a celor foarte apropiati mie, e ceea ce pot uneori sa fac si ceea ce nu ma lasa timpul si uneori, recunosc, si autocenzura sa fac. Inseamna mult si de tot felul si sper sa continue mult timp de acum incolo, fie ca o citesc multi sau putini, fie ca oamenii raspund sau nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu