Acum 3 ani m-am suparat foarte tare pentru ca nu am gasit niciun site si nicio revista care sa doreasca sa publice un articol scris din suflet si care mi-ar fi placut sa il citeasca mai multa lume. Asa am decis ca am nevoie de un spatiu al meu unde sa sporovaiesc cat imi place si sa transmit trairile mele celor ce ar avea cheful sa citeasca posturile respective. A fost suficienta aceasta idee pentru ca apoi totul sa decurga natural, numele blogului, “asocierea” cu Alina, sporovaiala in voie, fara refuzuri, fara moderator, fara griji.
Si normal ca a fost usor pentru ca noi femeile vorbim acasa, vorbim la serviciu, la coada de la supermarket si avem suficienta energie sa punem in pagina alte vorbe, pentru alt public.
Si atunci, nu era pacat sa irosim acest dar?
Uneori poate aberam, poate ne bucuram sau ne intristam prea mult, poate ne laudam desi ar trebui sa ne laude altii, dar per total este distractiv si apoi fiecare poate decide daca ne citeste sau nu, nu este ca si cum ai da banii pe o revista si te simti cumva nevoit sa o citesti din scoarta in scoarta.
De ce Cafeneaua vieneza? Se vorbeste despre cafeneaua vieneza ca despre o adevarata institutie, un fel de a fi, o stare de spirit. Am simtit toate astea pe propria noastra piele, in toamna lui 2007, cand ne desfatam pe terasa unei cafenele de pe Tuchlauben nr. 8 din Viena. Cea mai buna cafea, cea mai buna ciocolata calda, cele mai calduroase pături care ne acopereau genunchii ferindu-i de racoare, cea mai buna companie. Numele a fost simplu de ales, fiind un fel de cod al Alinei si al meu, nu doar ceva codificat dar si un cod al prieteniei.
Prieteniile iti cer ani de investitii sau sunt acolo dintotdeauna.
La fel sunt si pasiunile, pe unele le cultivi, pe altele le descoperi pline de praf si timide ca o plantuta ce abia astepta sa scoata capul spre soare.
Eu una am scris de cand ma stiu si cand nu stiam sa scriu incercam sa ma exprim desenand (mazgalind, ca sa fim mai precisi). Mereu am avut ceva de spus si intotdeauna am preferat sa scriu decat sa graiesc. Nu poti sa ai mereu cuvintele la tine, nu poti transmite toate trairile tale, nu poti sa te deschizi mereu precum o carte, dar si cand o faci este o bucurie foarte mare mai ales cand descoperi ca sunt multi care simt si gandesc ca tine.
Subiectele fie iti stau pe limba, fie fug de tine zile intregi. Cuvintele iti scapa printre taste sau pur si simplu iti navalesc creierii. Incerci sa le dai o ordine, un sens, o semnificatie personala sau una universal acceptata.
Creezi, relatezi, reproduci. Scrii. Scrisul ca orice altceva, se rafineaza cu timpul si cu exercitiul. Nu poti realiza nimic fara rateuri, fara dezamagiri, fara cazaturi dupa care sa te ridici mai drept.
De multe ori, visez ca ma refugiez pe o insula pustie, inconjurata de o mare turcoaz, unde sa nu fac altceva decat sa scriu. Sau pur si simplu sa am o camera la mansarda unde sa ma las sechestrata doar pentru a scrie. Si asta sa fie job-ul meu de zi cu zi. Mda, wake up Carrie Bradshaw wannabe! Cotidianul te pune cu picioarele pe pamant pentru ca ai nu stiu cate rate, copii de crescut, o cariera palpabila de urmat (una sau mai multe dintre aceste variante)!
Dar, partea cu adevarat frumoasa este ca poti sa ai acest hobby, sa scrii, sa te joci, sa ai un spatiu al tau unde sa indrugi cate in luna si in stele. Si sa nu uitam de oamenii dragi fara de care nu ai continua si care te citesc cu interes si consecventa.
De aceea ma bucur ca exista Cafeneaua vieneza, care poate, la un moment dat se va materializa intr-o cafenea adevarata, dar asta e alt subiect care sta cuminte in wish list (chiar daca unii dintre prietenii nostri de pe Facebook inca mai cred ca activam deja in acest domeniu :-) ).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu