miercuri, 13 februarie 2013

Jurnal de bord… ziua 1...

Sau mai degraba 0. Nu mi-a venit sa cred ca sunt la spital, ca ala e momentul, ca e sfarsitul… si totusi marele inceput. Am fost si nu am fost pregatita. Am avut 1 milion de emotii. Am fost nerabdatoare si in acelasi timp as fi fugit si as mai fi stat asa o saptamana, o luna, un an.

E bine cand lucrurile se precipita pentru ca nu ai timp sa gandesti si sa analizezi. E bine sa fii uneori in fata unui fapt implinit ca sa mai scapi de greutatea asumarii unor decizii. Am acceptat ca ala e momentul si ca nu mai putem merge decat inainte, pozitiv si cu bucurie, indiferent de “traumele” suferite pe parcurs… desi am trecut de o anumita usa si au inceput flash-back-urile!!! Culoarul lung si gol, camera din pre-operator, perfuziile, asistentele imbricate in verde, fetele lor zambarete si tonul calm si bland care nu trada absolut nimic… au o anumita diplomatie si un mod de a-ti transmite doar ca nu se poate intampla nimic rau si ca esti cea mai curajoasa fiinta de pe pamant!

Am incercat sa dau orice gand la o parte, sa pastrez in minte doar frumusetea momentului. Nu vreau sa sperii pe nimeni, deci nu o sa intru in prea multe detalii… desi sunt absolut convinsa ca pentru astfel de lucruri e bine sa stii cat mai multe din ceea ce urmeaza sa se intample. Altfel socul poate fi ca cel al colegei de camera care repeta la nesfarsit ca ea a crezut ca e ca si operatia de apendicita.

M-a ajutat sa stiu pasii, m-a ajutat faptul ca mi se spunea la fiecare moment ce urmeaza, m-a ajutat sa vad deschiderea celor din sala si sa stiu ca pot spune ceea ce simt pentru ca sunt auzita si ajutata. M-a durut din nou sa simt acul in coloana si lichidul rece intrand si inaintand, dar i-am fost recunoscatoare asistentei care ma tinea in brate. M-a ingrijorat sa vad un alt anestezist decat ceea ce mi-as fi dorit, dar a fost ok. M-a nelinistit faptul ca nu mai vedeam ceasul de pe perete sa stiu cat mai dureaza, dar mi se spunea in continuu ce mai e de facut si cat mai dureaza. Mi s-a parut cam de filme sa vad reflectata in sticla din tavan ceea ce fac doctorii cam cu 70% claritate, dar pana la urma era alegerea mea daca ma uit sau nu. Am simtit diverse in interior si apasarea in momentul scoaterii bebelusei si o durere ascutita in partea dreapta, dar am hotarat ca prefer asa decat sa am iarasi frustrarea de a nu putea misca nimic. Totul a fost suportabil pentru ca nu am fost lasata sa sufar inutil… si am fost mai puternica cu fiecare secunda pe care o treceam cu bine, si am avut incredere in mainile sigure ale doctorului si mi-a placut la nebunie de cea mai frumoasa doctorita pe care am vazut-o vreodata si mi s-a parut amuzant sa imi vad sotul socat la geamul salii de operatie… si mi s-a parut super tare sa nasc pe muzica!!! Si nu, nu a fost coincidenta sa aud “Lumea e a mea”.
Apoi am urat senzatia de frig. Mi-am adus aminte de ea atunci cand a inceput tremuratul si mi-am dat seama ca e a 2-a oara in viata cand simt real clantanitul dintilor. A durat cateva minute bune, cu tot cu paturi pe mine, dar nu a ajutat faptul ca mi s-au pus greutati si gheata pe burta. Dar am incercat sa ignor si sa controlez tremuratul si pana la urma am reusit sa ma incalzesc. Si au venit durerile, dar si calmantele,  mi-a distras atentia agitatia continua de la Terapie Intensiva, m-au bucurat si m-au incurajat mesajele pe care le-am primit in continuu chiar daca eu nu prea eram in masura sa raspund. Si mi s-a facut foame! Dar ce foame!!!! Am dormit putin pentru ca s-a lasat cu sforaituri vecine peste noapte, dar am fost bucuroasa sa imi vad bebelina si sa o tin in brate si sa stiu ca e bine. Si a venit dimineata...
A fost greu, o zi intensa si o noapte lunga. Ma bucur ca a trecut si ca, incepand cu anul viitor, doar o sa sarbatorim!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu