Am momente in care ma copleseste. Cum naiba s-o mai scoatem la capat cand nimic parca nu mai e cum ar trebui sa fie? Facem pace cu armele si ne aparam lovind. Ne bucuram de suferinta altora si suferim daca ei se bucura. Invocam linistea urland si inghitim in tacere cand ar trebui sa ne strigam drepturile. Siguranta ne e nesigura, bajbaim chiar si in lumina, iar intunericul ne orbeste. Continuam atunci cand ar trebui sa ne oprim si ne poticnim cand drumul e lin. Nu ne intelegem pe noi insine, dar avem impresia ca ii stim pe ceilalti si putem simti in locul lor. Judecatile sunt strambe, dreptatea e nedreapta, minciuna se dovedeste adevarata, curajosii sunt de fapt lasi si ipocritii se dau sfinti. Credinciosii sunt cei care hulesc mai tare, iar sperantele dezamagesc. Prieteniile sunt false, de conjunctura, iar iubirile duc la ura. Ajutorul nu vine niciodata de unde te astepti sau de unde il ceri, iar sansele pot avea preturi enorme. Scapi fara sa crezi ca ti se cuvine si apoi platesti inmiit. Muti muntii si te rastoarna o piatra, construiesti ani si te doboara o clipa.
Ce-mi scapa? Care e sensul? Care e normalul? Ce e ala normal pana la urma?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu