Nu stiu unde mi se duc zilele astea. Era o vreme cand as zice ca traiam din vacanta in Craciun. Ba abia asteptam sarbatorile, ba abia asteptam vara si zilele libere si concediul. Mereu abia asteptam sa treaca timpul. Cred ca nici nu realizam ca ma cam grabeam... ca deh, ce sa realizezi cand ai multa energie si pofta de distractie si toata viata inainte?!
Nu zic ca acum sunt batrana. Dar azi la 6.35 dimineata pitica mea a facut 9 luni. Si ma tot gandesc ca a fost 9 luni in burtica si deja de 9 luni zilnic e cu mine si o vad cat de repede se schimba si cu ce viteza creste. Si nu mai vreau sa treaca timpul! As vrea sa stea in loc si sa ma pot bucura de ea asa cum este acum – fara griji, vesela, vorbareata pe limba ei, caraghioasa si foarte expresiva. Nu vreau sa o duc la cresa, nu vreau sa fiu nevoita sa stau ore in sir fara ea, nu vreau sa pierd nimic din ceea ce invata si experimenteaza in fiecare zi. Aproape ca nu vreau sa ii dau deloc drumul pentru ca mi se pare ca doar asa o pot proteja. Stiu, suna a posesivitate si a egoism si pentru ea, daca ar realiza, ar fi probabil sufocant. Si poate ca ma si repet cand spun lucrurile astea. Dar acum imi dau seama ca nu ma mai grabesc niciunde. Si nu e criza niciunei varste. Pur si simplu mi se pare ca timpul asta alearga pe repede inainte, iar eu nu apuc sa fac tot ceea ce as vrea, nu reusesc sa ma impart si sa ma dedic si sa aprofundez si sa ma satur si sa perfectionez… sau sa ma dau un pas in spate si sa am ragazul sa analizez si sa indrept si sa reiau si sa fac mai bine.
De obicei toamna spuneam ca abia astept sa vina primavara. De obicei in noiembrie ma bucuram ca mai e putin pana la Craciun. Dar asa au trecut multe primaveri si a venit un Craciun dupa alt Craciun… si in principiu a fost ok pentru ca de fiecare data, daca trecea primavara, spuneam ca ma bucur de vara si, daca trecea un Craciun, spuneam ca urmatorul o sa fie si mai si. Acum nu mai vreau sa vina nici macar ziua de maine. Vreau ca azi sa dureze o vesnicie pentru ca azi imi e bine si atunci azi e o zi foarte pretioasa.
Carpe diem, quam minimum credula postero
RăspundețiȘtergere