Jucati leapsa?

Am citit pe un alt blog despre o leapsa cronologica a vietii. Cica trebuie sa o primesti de undeva… sau cel putin eu asa am inteles… ca de-aia e leapsa. Citesti ce a scris “trimitatorul”, apoi treci si tu in revista, in ordine cronologica… logic!, cam ce ti se pare relevant din anii pe care i-ai trait pana in prezent… sau ce iti mai amintesti referitor la cei mai timpurii. Si apoi dai mai departe altei persoane sa spuna si ea varianta personala.
De primit, n-am primit de niciunde leapsa asta… am cam luat-o eu intamplator si fara invitatie directa. Dar mi s-a parut o idée interesanta. Adica inca mi se pare pentru ca ma straduiesc sa fac un exercitiu de memorie si sa intocmesc si eu propriul meu desfasurator.
Sa vedem! Primele amintiri… nu stiu de la ce varsta sunt. Si nici nu prea sunt in stare sa le pun intr-o ordine cronologica. Se amesteca cele din curtea bunicilor cu cele de la gradinita de la tara unde am fost prima data. Am o poza din vremea aia (de fapt nu prea o mai am ca e pe la ai mei)… sa fi avut vreo 4 ani?!?... si imi amintesc cand… sau cum a fost facuta. Si de fiecare data cand privesc fotografia aia, in primul rand vad chipul unei fetite care avea acelasi nume ca si mine si care s-a stins la cativa ani dupa. Nu stiu cati ani, putini oricum… si poate tocmai de-asta eu asociez disparitia ei chiar cu perioada aceea de gradinita… si cu prima senzatie stranie si un pic dureroasa despre o astfel de pierdere. Zic “putin” pentru ca prea mult nu intelegeam.
Pe vremea aia, imi amintesc, venitul la Bucuresti insemna un fel de excursie. Nu realizam deloc ca vin acasa. Apoi s-au inversat lucrurile… gradinita la oras si mersul la tara in vacanta. Doamna Emi care era foarte dragutza si blanda… ca bunica mea… si pe care o mai vad si acum, la o varsta semnificativa plimbandu-se la brat cu sotul. Ce exemplu de incalzit sufletul! Sorina a fost prietena mea la gradinita si chipul familiar in clasa I… si prietena de fapt pana la terminarea gimnaziului. Iar Andra era tovarasa de joaca de acasa… si de nazdravanii. In clasa a V-a m-am indragostit de profa de romana si visam ca asta am sa devin si eu. Apoi intr-a VII-a mi-a placut mult chimia si ziceam sa ma fac farmacista… nu mai stiu de ce nu m-am mai facut. Poate ca doamna Sarbu, meditatoarea de engleza care a venit acasa de la 8 ani pana am intrat la liceu, m-a influentat sa dau la Cosbuc si sa merg pe uman. In clasa a VIII-a am chiulit prima data… dar cu toata lumea… si am fost chemata in biroul directorului pentru ca eram sefa clasei si pentru ca niste baieti nazdravani rupsesera usa. Dar turnatoare nu eram! Si imi si placeau baietii aia!! :) A, si am luat 4 la sport pentru ca mi-a fost frica sa sar la capra.
In liceu am fost tocilara… si nu prea populara. Nu prea eram in stare sa imi fac prieteni, dar admiram multi profesori si cred ca unii dintre ei chiar ma placeau. Chiar si profa de Logica cred… care din Maria nu ma scotea… iar eu profitam sa ma prefac ca nu stiu cu cine vorbeste cand habar n-aveam la ce naiba se referea in lectia ei. Nu chiuleam, nu fumam… nu faceam mai nimic nelalocul lui. Si eram si cam complexata… asta pana intr-a XII-a cand am facut operatia de apendicita si am pierdut foarte repede si 15 kg. Savuram in schimb orele de engleza in Texas… asa se chema sala de clasa cu televizor si video-player unde am vazut prima data “Beauty and the Beast” de la Disney si Hamlet facut de Mel Gibson.
BAC-ul a fost un mare succes, intrarea la facultate nu. Neasteptat! Asa ca m-am dus 1 an la particulara… si m-am angajat. La 18 ani castigam bani!! Si invatam italiana de la televizor pentru ca ai mei m-au impins de la spate… aproape m-au fortat sa incerc si al 2-lea an la stat, cu italiana in loc de romana secundar. Si ce bine mi-a prins!!! Desi eu atunci mai degraba as fi plecat in lume decat sa ma duc din nou la examene. Nici in facultate nu am avut timp de popularitate. Eram intr-o continua alergatura intre serviciu si cursuri, dar am ramas cu prietenia cu Aleksandra care inseamna deja mult.
Pe la 19 ani am avut prima data prieten. Normal ca era baiatul cel rau… ca doar de astia sunt atrase fetele cuminti. Acum, fie vorba intre noi, fondul nu era deloc rau… dar era teribilismul varstei… si dorinta de a soca… si iresponsabilitatea fata de consecinte. Iar la mine era vorba de aventura… de ceva cu totul nou si diferit. Si faceam prostioare. Nimic de nereparat sau care sa ma afecteze pe viata, dar gandindu-ma acum inapoi, habar n-am cum de au avut ai mei puterea si intelepciunea sa ma lase sa experimentez si sa ma opresc singura. N-as vrea sa fi fost altfel totusi pentru ca au fost vreo 4 ani asa din care am multe amintiri si in care am fost zi de zi alaturi de fratiorul meu drag.
Plecarea in Elvetia m-a schimbat mult… si a 2-a, dar prima in special. Prima mea iesire din tara… singura! Primul meu drum cu avionul… si m-am declarat fan pe viata!
In 2000, al 2-lea prieten l-am parasit dupa 3 luni si jumatate fara drept de apel pentru ca a indraznit sa se bage in relatia dintre mine si frate-miu. Iar pe-al 3-lea il enervez… si ma enerveaza in fiecare zi de 10 ani incoace. :) Ca fapt divers, m-am maritat cu el la 25 de ani si am inceput sa turnam la copii – multi spirituali, doar unul al nostru personal. Si suntem mandri de ei… de unii mai mult, de altii mai putin. :)
Si muncesc de 14 ani… taman ce i-am implinit… uneori pe branci, alteori cu prea mult timp liber. Am fost si profa la facultate si meditatoare, dar am trecute doar 3 job-uri pe cartea de munca… Si de 1 an stau acasa pentru Arina… desi tot munca se cheama ca e. :)
Am facut si a 2-a facultate... nu ca mi-ar folosi la ceva. Prin 2007 am fost pentru prima data... si sper ca si ultima, pe la tribunal... si a fost si anul in care am cunoscut oameni minunati care mi-au ramas prieteni... si imi vor ramane pe viata cred eu.
Si ar mai fi… sunt convinsa ca as mai gasi oricand lucruri de scris… dar nu vreau sa ma intind la nesfarsit.
Cealalta leapsa, cea care m-a inspirat, era mult mai cronologica, cu mult mai multe referiri la varsta exacta. Eu am ocolit putin calea asta si in plus nu am vrut sa consemnez deloc marile evenimente triste din viata mea, nu pentru ca nu ar avea importanta, pentru ca au… si inca una foarte mare. Dar nu vreau sa mai scriu si sa ma gandesc la lucruri triste. Ba mai mult, ma gandesc sa dau si eu o leapsa pozitiva si optimista oricui are putin timp si dispozitia sa o preia. Nu trebuie sa fie publica, o pot citi si in particular… pentru ca de curiozitate dispun din plin! :)