E complicat si complex. Si greu! Am mai spus-o si in general se si stie - nu avem bona, nu ne ajuta nimeni la curatenite, gatit, calcat etc. Arina merge la gradinita de dimineata pana la 4.15, iar Kitty sta la bunici (care "lucreaza" in ture) de la 8 la 4.30. Asta se intampla in perioada asta in linii mari. Si astea sunt detalii. Sunt multi parinti in situatia noastra, probabil... Si multi in situatii mult mai grele. Si e obositor, acaparator, cu timp si daruire de 100%.
In principiu reusim planificand succesiunea lucrurilor cu 3-4 saptamani inainte. Concediile le sacrificam pe vacante. Daca inainte ma speria neprevazutul, acum il urasc din tot sufletul. Daca inainte imi placeau surprizele, de cand cu fetele nu le mai suport. De nici un fel!!! Ma scoate din sarite orice lucru care mi-ar putea da peste cap programul, fie ca vorbim de o ninsoare, de plecatul de acasa cu 10 minute mai tarziu care poate atrage modificari in cascada, fie ca se intampla sa ajungem acasa cu jumatate de ora mai tarziu, lucru care decaleaza baia si masa de seara si care implicit inseamna plansete si maraieli si nerabdare...
Vorbim de haos 6 zile din 7. Dar incercam sa mentinem un haos cat de cat organizat. Seara pregatesc hainute pentru a doua zi, uneori chiar hainele mele, fac ghiozdanelul, aranjez inclusiv caciulite, ghetute etc. Daca as putea sa le administrez de seara si laptele de dimineata, ar fi perfect! Ma stresez sa nu depasesc o anumita ora de culcare ca sa nu imi fie obosite si necooperante a doua zi de dimineata si tot e nevoie sa imi folosesc la maximum tactul si capacitatile de negociere. In proportii foarte mari am creat rutina si obisnuinte (de ex. pe Arina o imbrac cu ochii inchisi, laptele il bea doar la desenul de dimineata etc.), iar schimbarile trebuie sa le prevad macar cu cateva zile inainte, sa le introduc incetul cu incetul mai intai vorbind despre, inventand jocuri care sa para amuzante daca e cazul... Pentru ca Arina,cel putin, nu reactioneaza deloc bine la necunoscut.
Arina ma ajuta de multe ori - o supravegheaza pe Kitty, ba chiar s-a transformat in turnatoare la gradinita pentru ca observa copiii si da raportul despre fiecare ce face, mai ales daca i se pare ei ca e ceva nu tocmai in ordine. Kitty o adora si o urmareste pretutindeni si, din fericire, am ajuns in faza in care avem cateva minute bune in care se joaca impreuna. Pe de alta parte, niciuna nu are rabdare, se plictisesc repede, se cearta pe jucarii, se lasa cu impins-ciupit-tras de par, iar Kitty e un adversar redutabil! Apoi mai sunt si geloziile. Kitty nu le manifesta decat in mica masura si raportat la mine. Arina le arata in fiecare zi sub diverse forme - "Ia-ma si pe mine in brate!", "Vreau sa imi dai tu sa mananc!"... Nu mai spun ca le fac dus impreuna! Le pun la zid, cu spatele la mine si le spal in tandem.
Nu iesim in oras cu amandoua decat daca e musai sa cumparam ceva. Si asta se intampla rar pentru ca pana si cumparaturile saptamanale le facem on-line la unul din marile hypermarket-uri (preferam sa dam 10 lei si sa salvam timp... si chiar alti poate 100 de lei pe care i-am fi dat pe lucruri care ni s-ar fi lipit de maini la fata locului fara sa fie absolut necesar), si pentru ca unul din bunici are in fisa postului diverse comisioane - dus si luat haine de la curatat, cumparat alimente pe care evitam sa le comandam pe net... si tot asa. Mergem in vizite restranse, acolo unde stim ca furtunile sunt intelese si tacit acceptate. Nu ne ferim de nimeni si nimic, nici macar de raceli, dar preferam locuri si situatii in care sa putem sa ne desfasuram in voie, fara necesitatea de a o tine pe Kitty in continuu in brate de teama sa nu devasteze cine stie ce, fara nevoia de a alerga sau a ne cocosa multumita ne-starii neobosite si interminabile a unor specimene carora jur ca nu le inteleg sursa de energie!!! Adica, daca i-as da de cap, poate as face si eu rost de ceva macar in mica masura.
Per total sintem noi 4 mai mereu... plus doi atunci cand avem nevoie. Ajutorul este inestimabil si binecuvantat. Uneori imi doresc sa fi putut apela macar pentru o ora de iesit in oras in mai multe parti. Nici nu am indraznit sa o fac, nici nu am avut prea multe oferte... In principiu am inteles ca fiecare le are pe ale lui, fiecare se descurca cum poate... si nu multi au curaj sa gestioneze situatii de "+2 copii mici imprevizibili, nelinistiti si salbatici pe alocuri". Asa ca, eu una, am devenit oarecum comoda in ce ma priveste (nu ies la cafea cu fetele, nu merg la shopping, masaj sau alte terapii), fara a fi insa comoda in ce le priveste pe fete. Ne-am asumat de mult faptul ca ne raportam la ele, ne adaptam nevoilor lor, cantarim si luam decizii de la ele pornire... si restul, orice poate astepta. Iar acceptarea rolului asta, capacitatea de a trata momentul asa cum e si de a lua lucrurile ca atare, fara incrancenari, fara fixatii, talentul de a ii transmite copilului relaxare si nu nelinistile si temerile noastre, sentimentul ca orice lucru e binevenit si, daca nu e, il facem noi sa fie... astea ne fac viata mai usoara. Nu sunt usor de dobandit, dar sunt de dorit.
Am scris cu multe pauze chestia asta. :))) Nu stiu cat de coerent... Probabil ca as mai fi avut de spus... Dar mi-a expirat timpul!!! :)))
In principiu reusim planificand succesiunea lucrurilor cu 3-4 saptamani inainte. Concediile le sacrificam pe vacante. Daca inainte ma speria neprevazutul, acum il urasc din tot sufletul. Daca inainte imi placeau surprizele, de cand cu fetele nu le mai suport. De nici un fel!!! Ma scoate din sarite orice lucru care mi-ar putea da peste cap programul, fie ca vorbim de o ninsoare, de plecatul de acasa cu 10 minute mai tarziu care poate atrage modificari in cascada, fie ca se intampla sa ajungem acasa cu jumatate de ora mai tarziu, lucru care decaleaza baia si masa de seara si care implicit inseamna plansete si maraieli si nerabdare...
Vorbim de haos 6 zile din 7. Dar incercam sa mentinem un haos cat de cat organizat. Seara pregatesc hainute pentru a doua zi, uneori chiar hainele mele, fac ghiozdanelul, aranjez inclusiv caciulite, ghetute etc. Daca as putea sa le administrez de seara si laptele de dimineata, ar fi perfect! Ma stresez sa nu depasesc o anumita ora de culcare ca sa nu imi fie obosite si necooperante a doua zi de dimineata si tot e nevoie sa imi folosesc la maximum tactul si capacitatile de negociere. In proportii foarte mari am creat rutina si obisnuinte (de ex. pe Arina o imbrac cu ochii inchisi, laptele il bea doar la desenul de dimineata etc.), iar schimbarile trebuie sa le prevad macar cu cateva zile inainte, sa le introduc incetul cu incetul mai intai vorbind despre, inventand jocuri care sa para amuzante daca e cazul... Pentru ca Arina,cel putin, nu reactioneaza deloc bine la necunoscut.
Arina ma ajuta de multe ori - o supravegheaza pe Kitty, ba chiar s-a transformat in turnatoare la gradinita pentru ca observa copiii si da raportul despre fiecare ce face, mai ales daca i se pare ei ca e ceva nu tocmai in ordine. Kitty o adora si o urmareste pretutindeni si, din fericire, am ajuns in faza in care avem cateva minute bune in care se joaca impreuna. Pe de alta parte, niciuna nu are rabdare, se plictisesc repede, se cearta pe jucarii, se lasa cu impins-ciupit-tras de par, iar Kitty e un adversar redutabil! Apoi mai sunt si geloziile. Kitty nu le manifesta decat in mica masura si raportat la mine. Arina le arata in fiecare zi sub diverse forme - "Ia-ma si pe mine in brate!", "Vreau sa imi dai tu sa mananc!"... Nu mai spun ca le fac dus impreuna! Le pun la zid, cu spatele la mine si le spal in tandem.
Nu iesim in oras cu amandoua decat daca e musai sa cumparam ceva. Si asta se intampla rar pentru ca pana si cumparaturile saptamanale le facem on-line la unul din marile hypermarket-uri (preferam sa dam 10 lei si sa salvam timp... si chiar alti poate 100 de lei pe care i-am fi dat pe lucruri care ni s-ar fi lipit de maini la fata locului fara sa fie absolut necesar), si pentru ca unul din bunici are in fisa postului diverse comisioane - dus si luat haine de la curatat, cumparat alimente pe care evitam sa le comandam pe net... si tot asa. Mergem in vizite restranse, acolo unde stim ca furtunile sunt intelese si tacit acceptate. Nu ne ferim de nimeni si nimic, nici macar de raceli, dar preferam locuri si situatii in care sa putem sa ne desfasuram in voie, fara necesitatea de a o tine pe Kitty in continuu in brate de teama sa nu devasteze cine stie ce, fara nevoia de a alerga sau a ne cocosa multumita ne-starii neobosite si interminabile a unor specimene carora jur ca nu le inteleg sursa de energie!!! Adica, daca i-as da de cap, poate as face si eu rost de ceva macar in mica masura.
Per total sintem noi 4 mai mereu... plus doi atunci cand avem nevoie. Ajutorul este inestimabil si binecuvantat. Uneori imi doresc sa fi putut apela macar pentru o ora de iesit in oras in mai multe parti. Nici nu am indraznit sa o fac, nici nu am avut prea multe oferte... In principiu am inteles ca fiecare le are pe ale lui, fiecare se descurca cum poate... si nu multi au curaj sa gestioneze situatii de "+2 copii mici imprevizibili, nelinistiti si salbatici pe alocuri". Asa ca, eu una, am devenit oarecum comoda in ce ma priveste (nu ies la cafea cu fetele, nu merg la shopping, masaj sau alte terapii), fara a fi insa comoda in ce le priveste pe fete. Ne-am asumat de mult faptul ca ne raportam la ele, ne adaptam nevoilor lor, cantarim si luam decizii de la ele pornire... si restul, orice poate astepta. Iar acceptarea rolului asta, capacitatea de a trata momentul asa cum e si de a lua lucrurile ca atare, fara incrancenari, fara fixatii, talentul de a ii transmite copilului relaxare si nu nelinistile si temerile noastre, sentimentul ca orice lucru e binevenit si, daca nu e, il facem noi sa fie... astea ne fac viata mai usoara. Nu sunt usor de dobandit, dar sunt de dorit.
Am scris cu multe pauze chestia asta. :))) Nu stiu cat de coerent... Probabil ca as mai fi avut de spus... Dar mi-a expirat timpul!!! :)))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu