Sa continuam! Era vorba sa scriu despre cum ne descurcam noi. Nu ca am fi noi neaparat modele de urmat! Habar n-am daca avem dreptate sau nu in multe privinte. Si in mod cert gresim in destule. Unii parinti probabil fac aceleasi lucruri. Unii fac mult mai multe si mai speciale sau mai haioase sau mai nastrusnice, mai curajoase. Eu zic asa... important e sa nu ne simtim vinovati pentru ceea ce nu suntem, sa nu incetam niciodata sa incercam mai mult si sa cautam mereu sa evoluam, fara a forta insa nota, fara a impune copilului lucruri pentru care nu e pregatit sau vise pe care le avem noi sau teorii pe care le descoperim la moda.
Deci ce facem noi?!? Pai, ne-am transformat in fel si chip si de multiple ori in ultimii aproape 4 ani. Si facem si bune si rele. Sau nu chiar rele, ci lucruri nepotrivite. In anumite privinte am avut fixatii... si avem... mai ales eu. De exemplu dormitul cu vreuna dintre fete in patul mare, cum ii spunem noi, e o exceptie... desi de mai multe ori mi-ar fi fost mult mai comod sa le inghesui langa mine, sa nu mai fac drumuri intre camere si patuturi, sa nu mai dorm in fund pe marginea saltelutei, sa nu mai sar sa merg sa vad care tuseste, care a mai facut febra, care are piciorusele reci... pentru ca nu dorm nici invelite, nici cu sosete, nici cu caciulite. Cred ca am mai spus asta... Am citit, am analizat, m-am tot gandit... Pentru siguranta si independenta lor, fizica si psihica, am decis ca e mai bine asa. Nu ca mi-as alunga fetele de langa mine, nu ca le-as respinge... Deprinderea asta formata de mici, zic eu ca e mai sanatoasa. Zic EU, se aplica la NOI si e principiul pe care NOI mergem.
In schimb, ne manifestam dragostea in multe alte feluri. La noi acasa ne permitem sa fim galagiosi, sa ne tavalim pe parchet sau pe covor, sa ne luam in brate, sa ne gadilam, sa ne "calarim", sa ne ascundem si sa ne gasim cu mult tambalau, sa ne mascarim cu diverse obiecte pe cap, sa ne comportam ca niste copii de trei ani (noi, adultii) si sa lasam copiii sa se amuze pe seama noastra. Noi cantam acasa si in masina... fara sa avem voce sau ureche muzicala. Dar cantam, inventand cuvinte, imitam animale, spunem poezii si citim multe povesti. Aici nu avem limite... ba chiar m-am surprins de cateva ori facandu-ma de ras in fata unor straini... pentru ca mi-a intrat in reflex sa behai sau sa rag... ca mai bine de atat nu ma pricep. Imi place sa o aud pe Arina povestind si imi place sa ii explic lucruri pentru ca ma amuza sa aud ce conexiuni face si ce transmite si ea mai departe din ceea ce a inteles. Improvizam o scena si dansam, facem gimnastica, exersam la engleza si ma amuza teribil cand o aud "te rog please!".
Colorez in perioada asta cum nu am mai colorat de la gradinita, cu piesele a catorva zeci de puzzle-uri am putea acoperi podeaua din toata sufrageria, facem prajituri - imaginare sau reale... Facem cam orice si nu avem secrete. Arina, cel putin, se baga in momentul asta in toate. Si mi se pare normal, in limte sigure, sa incerce si sa descopere. Toate oalele, castroanele, lingurile, tigaile, toate se intind pe parchet, pe gresie, se intorc pe toate partile. E o senzatie de "iar ne mutam??". Dar ma amuza... o pun doar sa le stranga cand termina. Ca nu le aseaza la fel, e alta treaba. Ca uneori caut un lucru care imi trebuie pret de 10 minute, e si asta alta mancare de peste. Dar trag sperante la ziua cand o sa imi pun fetele sa gateasca si sa faca si curat! Hai, macar una dintre ele!!!
Aveam un fix cu ordinea si curatenia. Inca mai tip ca dau peste diverse lucruri unde ma astept mai putin... gen magneti in punga cu faina. Aveam stickere cu flori pe pereti... au ramas urmele din ele. Ne bucuram in schimb de picturi abstracte si autografe. Cariocile scriu peste tot... iar noi fugim de monotonie si previzibil. Avem lucruri re-re-re-relipite si deja e faimos atelierul lui tataie Bortone care repara pe cat posibil orice stricaciune. E simplu, in principiu. Daca tin cu adevarat la un lucru si nu vreau sa sufere calamitati, il pun bine, intr-un loc inaccesibil. In rest... lucrurile oricum sunt perisabile, pot fi inlocuite... Nu mai avem nici un set intreg de farfurii sau pahare, dar nu cert copilu' pentru asta... Si nici nu ma simt jenata ca servesc musafirii din desperecheate. Nenorocire pentru mine inseamna sa ii fie copilului rau... fizic sau psihic. Orice altceva e un nimic. Reparam ce se poate repara, inlocuim ce e necesar, stabilim prioritati si facem ceea ce se poate in timpul disponibil. Mai pierdem si controlul, e adevarat. Oricine are si zile mai proaste. Dar nu le suport!!! Si atunci ne straduim sa dam plansul pe ras, sa facem exces de veselie, sa nu tinem suparare... invatam sa ne cerem iertare... si, guess what??? Adultii sunt mai catari si mai orgoliosi. Eu, cel putin, iau palme dureroase atunci cand o cert pe Arina, ne suparam amandoua, iar ea in 5 minute e senina, imi vorbeste frumos, cald si practic alunga EA orice tensiune.
Am fixatie la a limita accesul la tableta si la televizor... dar asta cred ca e un lucru pe care multe mame il fac. Mai am fixatie cu mancarea... dar aici am mult de furca pentru ca inca aud foarte des:"E copil! Pofteste! Da-i sa guste!" sau "E, ce sa spun?!? Tu nu mai mancai avocado cand erai mica si uite cat te-ai facut!" Daca am posibilitatea, imi place sa ii dau copilului ce e mai bun. Si incerc sa fiu ferma si sa ii interzic lucrurile care ii fac rau. Un NU spus la momentul potrivit e de multe ori mai sanatos decat rasfatul si cantatul copilului in struna doar ca sa nu il suparam. Fara a exagera, fara a frustra copilul aiurea. Dar si fara a ma plictisi sau a renunta cand stiu ca ceea ce incerc sa fac e pentru binele lor. Dar si un NU spus doar pentru ca mi-a intrat mie in cap o idee, fara sa aiba justificare reala, doar ca ceilalti sa faca ce spun eu, poate strica enorm. Ar trebui sa cantarim la fiecare pas cum facem si ce spunem astfel incat sa ii dam copilului incredere, mai ales in propriile forte. Eu o laud pe Kitty pentru orice pas facut, iar pe Arina fie ca a luat locul I la concursul "Vreau sa fiu olimpic!", fie ca se spala singura pe dinti sau ca deseneaza un cerc pe-o foaie. Ce cioara laudaroasa sunt!! :)
Nu am genii, dar am fete istete. In ochii lumii sunt normale, in ochii mei sunt sufletul si viata mea. Si a altor cativa, se stiu ei! :) Imi place sa le rasfat - Arinei ii dau si carnati si ciocolata ocazional, o car si in brate desi ma darama cu cele 17 kg, pe Kitty o las sa ma traga de par sau sa ma bata cu palmutele peste fata.. Nu le subestimez, dar nici nu le presez. Le urmaresc si le las sa ma conduca, avand grija sa le conduc si eu pe ele asa cum mi se pare potrivit. Nu ma supar cand aud ca Arina o iubeste pe mamaie mai mult si nici cand vad lipiciul pe care il are Kitty la Bortone. Eu sunt si o sa fiu aici pentru ele oricum si oricand. Si, daca mai sunt doritori, ii acceptam cu bratele deschise!
Cred ca mai scriu o parte.... Dar nu acum. :)) Devin prea sentimentala!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu