joi, 20 septembrie 2012

Traume de copilarie

Cine spune ca e bine sa fii mic, se inseala. Adica uneori e tare greu! Traiesti din prima zi fel de fel de experiente care, chiar daca nu sunt mereu clare pentru memorie, te marcheaza si te croiesc intr-un anumit fel, te influenteaza sa fii sau sa nu fii cumva sau altcumva.

In ultimul an nu am stat sa ma mai gandesc daca e bine sau nu ca o duc pe Arina la cresa. A ramas decis ca e cel mai bine pentru ea, ca merge in mijlocul copiiilor, se joaca, invata sa fie independenta, iar pe ingrijitoare le vorbeste doar de bine. Per total nu cred ca e un copil traumatizat. Cred ca s-a obisnuit cu programul si il ia ca atare. Doar de somn dimineata ce se mai plange. Si uneori de faptul ca ii iau ceilalti copii jucariile. Dar mananca bine si doarme linistit, iar lucrurile pe care le-a invatat sunt in general bune. Ce-o trai insa ea pe propria-i piele in fiecare zi... numai ea stie! 

Mi-am dat seama saptamana asta ca uneori, pe repede inainte, noi, astia mari, scapam din vedere lucruri. Si nu e bine daca ele apuca sa afecteze mana aia de om care n-are de unde sa stie cum trebuie sa reactioneze sau sa se apere singur. E adevarat ca nu poate fi crescut intr-o capsula de sticla si aparat de orice pentru totdeauna. Dar ca parinte nu cred ca poti fii vreodata linistit si nu cred ca iti permiti sa iti abati atentia nici pentru o secunda.

Luni la 4 fara un sfert am gasit-o pe Arina dormind la cresa. I-au luat cateva minute bune sa se dezmeticeasca si asculta incurcata cum imi povesteste ingrijitoarea despre problemele ei de burtica si despre necazurile care au aparut din cauza lor. Intelegea ca ceva nu e bine si din ochi mi-am dat seama ca abia astepta sa plecam. Si-a revenit treptat pana acasa, apoi s-a jucat in voie, dar n-a prea mancat. Seara dupa 10 a vomitat si a plans foarte rau si, desi s-a trezit la 6.30 a doua zi de dimineata si a zis ca e de acord sa mergem la copii, am decis sa ramanem acasa. A avut o zi ok si noaptea urmatoare la fel. Eu nu, dar miercuri dimineata am luat-o pe drumul si pe programul obisnuite. La 10.30 insa aveam apelui pe ambele telefoane si chiar mail-uri disperate ca nu raspund. Deh, la serviciu telefonul mai sta pe silent, la serviciu mai sunt si probleme, si, cu atatea apeluri, am zis ca trebuie sa fie ceva grav si am sunat inapoi imediat ce am vazut. Pe scurt trebuia sa merg la cresa urgent pentru ca ii era copilului foarte rau.

Am plecat in goana si plangand. M-am invinovatit tot drumul ca nu i-am acordat suficienta atentie, ca nu am dus-o la doctor… iar… dupa ce fusesem la un control cu vreo 5 zile inainte, ca nu mi-am dat seama ca are ceva, ca n-am facut, ca n-am dres… Tonul ingrijitoarei m-a facut sa ma simt ca si cum am dus-o la ele ca sa scap eu de responsabilitatea ingrijirii ei. Am ajuns la 11 si am gasit la poarta un paznic pusti foarte zelos:”Unde mergeti?” Hm, cam unde as fi putut merge? Pe limba mi-a stat sa intreb:”Ce s-a intamplat cu domnul dragutz care intampina toti parintii cu un zambet si toti copiii cu cate o vorba buna?”. “Merg sa imi iau copilul”, ii spun deja iritata. “Pai v-au sunat?” “Pai da!” Si spre binele lui nu a mai continuat.

Am intrat in anticamera si am auzit plansete. Mi s-a strans inima si am facut cativa pasi grei pana in usa clasei. In mijloc era un baietel care plangea de mama focului si pe care nu il baga nimeni in seama. M-am gandit instant de cate ori o fi plans copilul meu asa si m-a luat raul. Dupa cateva secunde am vazut-o pe Arina la o masuta. Se juca linistita cu un alt copil, iar una dintre ingrijitoare statea langa ei si le vorbea. M-a vazut si a venit vesela la mine. A inceput sa imi povesteasca ca are o buba, ca sandalele ei s-au udat si ca are unele de la alt copil… M-am uitat spre ingrijitoarea care ma sunase si am intrebat-o ce are mai exact. Nu avea nimic, doar ca mergea la baie foarte des… si intr-adevar trebuie sa fie foarte neplacut sa stergi de 3-4 ori un copil de 2 ani si 7 luni! Pe moment nu mi-am dat seama daca sunt eu bulversata sau acolo la momentul respectiv era cam haos. Acum ca ma gandesc… copilul care continua sa planga, 2 fetite iesisera din clasa si stateau pe langa mine in timp ce o schimbam pe Arina, o ingrijitoare se tot foia de la baie in clasa si invers, una tot incerca sa imi explice ca trebuia sa ma cheme. Prea organizate nu erau! Eram si eu agitata si s-a vazut asta. Si atunci am primit o tentativa de scuza pe care la momentul respectiv nu prea eram gata sa o ascult… pentru ca nu ma ajuta la nimic. Pana la urma sa lasi balta totul la serviciu si sa mergi cat poti de repede cu masina, sa ti se para ca programarea de peste o ora si jumatate la doctor nu e suficient de rapida, sa iti faci ganduri si griji si sa simti clar ca nelinistesti si bebele din burtica… si astea in conditii fizice deloc bune… Vine cu meseria de parinte presupun, nu? 

Dar pana la urma nu conteaza cum m-am simtit eu. Ma gandesc doar ce-o fi fost in capsorul mic al buburuzei mele ieri in diverse momente, cum a fost tratata cat nu am fost eu de fata, daca s-a speriat, daca a plans… Cat de linistita o sa mai fiu eu cand o s-o duc la cresa din nou?! Nu pentru ca mi-ar fi mie greu, ci pentru ca sub nici o forma nu vreau s-o stiu suferind! Deloc! Pentru nimic!

Un comentariu:

  1. off, mititica.....Ce ma incurajezi acum inainte de inceperea gradinitei :((((((

    RăspundețiȘtergere