"Sa nu ma parasesti"

Tocmai am terminat de citit o carte care m-a naucit un pic. Cel mai mult sau poate chiar singura din cele vreo 20 pe care le-am citit in ultimele 3 luni. M-a luat probabil prin surprindere si pentru ca primele pagini nu prevesteau nimic. Pana sa ma prind despre ce e vorba, am cam stat un pic cu o spranceana ridicata. Sau poate ca m-am prins de la inceput, dar asteptam sa descopar mai multe detalii si sa fiu sigura. Nu stiu. Cert e ca mi-a atras atentia si chiar am citit-o pe repede inainte ca sa vad unde ajunge.
Se cheama “Sa nu ma parasesti” si nu, nu e siropoasa… e despre clone… clone umane. Nimic spectaculos pana aici totusi. Ba chiar suna a SF clasic, iar mie nu-mi plac SF-urile. Am citit “Dune” de exemplu si nu prea m-a marcat. Apoi m-a surprins autorul. Mai citisem de Kazuo Ishiguro “Ramasitele zilei”. Si parca nu am putut face nici o legatura intre nobilimea engleza, majordomul Stevens, simtul datoriei si loialitatea etc. si o poveste despre clone.
Ce e de fapt cu clonele astea? Ideea nu e reala inca, dar ar putea fi realista. S-ar putea intampla oricand… in 10, 20 de ani sa existe institutii speciale care sa pregateasca astfel de clone, aproape identice oamenilor normali (se si afirma de fapt ca fiecare creatura de acest fel are undeva in lume un “posibil”, un corespondent dupa care sa fi fost creat). In cartea asta clonele sunt create si pregatite pentru a deveni donatori – donatori de organe pentru oameni. Si doneaza dupa o anumita varsta o data, de doua, de trei ori… pana “sistemul” nu mai functioneaza. Pentru ca, ciudat sau nu, si clonele astea au o limita… au inima, au suflet, au minte si la un moment dat cedeaza. E ca si cum ar exista o lume paralela –cea a clonelor. Si lumea asta nu e decat putin diferita de cea reala, adica din punctul de vedere al restrictiilor… sau poate nici acolo. Pentru ca nu vorbim de creaturi imaginare cu aripi sau patru picioare. Partea fabuloasa (inca) e ca ar fi posibil ca astfel de salvatori sa existe si sa existe langa noi fara ca noi sa constientizam acest lucru. Clonele stiu de existenta oamenilor si afla incet-incet care e rolul pe care il au de jucat. Nu se face insa nici o referire la perspectiva umana – daca oamenii stiu cine si cum le salveaza vietile.
Cred ca am fost impresionata cel mai mult de framantarile si intrebarile pe care, de fapt, uneori mi le-am pus si eu. Fiecare fapt sau intamplare naste o intrebare. Totul are un rost, desi uneori e greu sa realizezi care e acela... in carte poate e explicat, in viata reala nu intotdeauna. Nu, nu am mai multe raspunsuri decat inainte si nu stiu ce sa cred nici despre atitudinea de sacrificiu care nu paraseste nici o secunda personajele. Dar mi se pare o carte scrisa bine, o idee interesanta, chiar daca nu e cu totul si cu totul noua… si nu are decat atata fantezie cat e necesar. In rest ai putea jura ca totul e real. Te pune putin pe ganduri si asta cred ca e mare lucru!