Portret

Un nasuc cat o alună. Doi ochisori cat doua migdale. O gurita mirata… si doua urechiuse curioase. Toate astea le-am vazut din prima. Le-am pus repede pe hartie si apoi am mai desenat si doua sprancene cu un creion de ciocolata. Cand am mai adaugat si gene, pleoapele parca deja au inceput sa bata si ochisorii au capatat lumina. Am facut si gropite in obrajori si mi s-a parut cea mai dulce mutrita de pe pamant.
Nu, nu am talent la desen dar am o imaginatie relativ bogata (cred :))). Nu am descris nici ceea ce am visat azi-noapte. (Imi scade cota de piata daca recunosc ca m-am visat actrita intr-o telenovela, nu?) Si nici nu m-am inspirat din cartea pe care tocmai o citesc (carte legata de viata unei printese marocane... care nu prea are nimic de basm dat fiind ca e inspirata dintr-o poveste reala si, daca stai un pic sa constientizezi asta, e chiar cu fiori pe sira spinarii. La portretul asta... sa-i zic portret ca nu stiu ce e, ma gindeam saptamina trecuta. E adevarat, mi s-a parut ca il conturez si cu alta ocazie (copiii mici ma inspira). Dar acum stiu exact cui sa il atribui... e al unei fetite... (am mai zis? Parca nu...). De ce spun ca e din imaginatia mea? Pai pentru ca inca nu s-a nascut... Da’ o sa se nasca... in citeva luni. Parca si vad ca o sa vina pe lume strambandu-se la doctor si la asistente, tipand ca e deja domnisoara si merita sa fie tratata cu respect. Fac pe misterioasa? Nu... dar nu e fetita mea (nu ca nu mi-as dori). Si nu vreau sa incalc o promisiune... de-asta nu spun mai multe. O sa am intr-o zi o poza cu ea si o sa dovedesc ca mi-am imaginat-o cum trebuie. Nu mai zic decit atit... pentru “cine” are urechi sa auda:”Mami, pregateste-te ca vin!!!”