Despre oameni deosebiti

In cei 34 de ani pe care ii detin cu mandrie mi s-a intamplat de multe ori sa alerg dupa prieteni… la figurat, fireste! :) Am vrut ca oamenii sa ma placa, am incercat sa ma schimb astfel incat cei populari sa ma accepte… uitandu-ma in urma acum imi dau seama ca am fost chiar ridicola sau prea insistenta cautand confirmari sau atentie, cateodata o simpla invitatie in oras sau o vorba care sa demonstreze ca si eu contez. Stiu, nesiguranta, vulnerabilitate, diverse goluri de umplut… faze ale drumului spre maturitate si spre capacitatea de a intelege natura proprie si pe a celorlalti si de a le lua ca atare.

N-am scapat nici acum de tot de obiceiul asta… cu alergatul vreau sa spun. Desi acum am alte prioritati, iar timp spre deloc. Am tot avut si am in continuare nevoie de ajutor pentru diverse si am mai avut nevoie de intelegere – pentru ca am fost obosita, pentru ca nu am mai fost pe faza, pentru ca nu am mai avut rabdare… tot felul. Si, surpriza sau nu, oamenii care au fost dispusi sa imi ramana alaturi au fost foarte putini. Pentru ca, probabil, asa se intampla in general – lista prietenilor se tot modifica, oamenii vin si pleaca, iar cei constanti se pot numara pe degetele de la maini.

Concluzia ar fi ca, atunci cand alergi si fortezi lucrurile, firul care te leaga e foarte subtire… si se poate rupe instant si din te miri ce! Lucrurile trebuie sa vina de la sine, iar prietenia adevarata se construieste si se consolideaza in timp… care timp poate fi mai scurt sau mai lung in functie de compatibilitati. Si ma tot invart in jurul cozii si nu mai ajung la ceea ce voiam de fapt.

Am consolidat in 5 ani o prietenie fara nici un fel de efort. Nu pentru ca nu as fi vrut sa imi dau interesul, ci pentru ca mi-a fost usor – usor sa comunic, usor sa cer, usor sa dau, usor sa inteleg, usor sa imi placa, usor sa ma potrivesc si sa pic pe aceeasi lungime de unda, usor sa simt o familie mai mult decat o stransa prietenie. Si cred ca de fapt ar trebui sa folosesc pluralul pentru ca e o vorba de o prietenie intre cupluri, cu un copil la mijloc pe post de liant puternic, daca mai era nevoie de unul, o prietenie cu niste oameni minunati, unici, care stiu sa fie aproape fara sa fie niciodata o povara, care sunt de fapt mereu aproape, discret, dar cu orice – o vorba buna, un sfat, simpla prezenta si multe altele. De incredere nu mai vorbesc! Sau de bunavointa de a ne include mereu in planuri, de a impartasi totul, de interesul zilnic despre ceea ce facem si cum ne simtim, de confidente… Ce-as putea sa vreau mai mult?

As putea sa spun in schimb multe despre cum sunt. Ceea ce mi se pare insa relevant pentru ziua de azi e ca nu am vazut niciodata doi oameni care sa se potriveasca mai bine. In 5 ani si ceva nu i-am vazut si nu i-am auzit niciodata certandu-se, nici macar ignorandu-se sau tragand in directii diferite. O echipa perfecta, sudata prin respect, bun simt, capacitate de a asculta, implicare, atentie la detalii, daruire, acceptare reciproca, redescoperire continua si reinventare printr-o permanenta cautare de lucruri noi, inedite, prin surprize sau mici/mari cadouri facute fara alt motiv neaparat decat acela al unei iubiri sincere. Un model demn de toata admiratia… mai greu de urmat! :) Si nu le doresc azi, la aniversarea lor, ca si in fiecare zi de fapt, decat multi ani la fel de fericiti si de impliniti impreuna si sa continue sa fie inspiratie pentru cei care au ochi sa vada si sa aprecieze!