Ce atata vara??

Parca a innebunit toata lumea azi cu vara care se termina! Asta e evenimentul major – la tv, la radio, pe Facebook… oriunde mai intalnesti pe cineva amator de conversatie. Si, dupa ce toata vara ne-au agasat melodia si glumele rasuflate despre natafletu’ ala care vara nu doarme, acum se presupune ca ar trebui sa rasuflam usurati ca in sfarsit se duce si el la somn! Ma rog, el cu gaselnita, fraierii i-au cantat in struna si l-au promovat.

Pe mine una ma deprima toamna. Nu pot sa o sufar deloc!!! Dar ce-ar trebui sa fac?! Azi sa jelesc vara dusa si apusa si de maine incolo sa tin doliu pana la 1 martie? N-am nici un chef! Si-asa a fost o vara de munca… toamna o sa fie asa si-asa… pai zic sa astept cu nerabdare iarna atunci sa ma odihnesc. Unde mai pui ca mi-e o pofta de sorici si slanina!!! La zapada nu vreau sa ma gandesc, dar o sa am concediu destul de lung… si o sa stau la caldurica sa citesc, sa ma uit la seriale… Pai nu-i bine??? Si vin aniversari si zile de nastere si cadouri si musafiri si vizite si iesiri in oras. Sa le ratez pentru alte zile de vara in care toata lumea da bir cu fugitii in concedii??? Dispar tantarii si mustele, o sa beau ceai cald la greu, vine placinta cu dovleac, vine mustul mai intai, mai pica si vreun liber ceva, mai o nunta, mai o plecare de week-end. Ce-au, dom’le toamna si iarna pana la urma??? Daca stau bine sa ma gandesc chiar m-am plictisit sa aud de plecari in Grecia, Turcia si Bulgaria, m-am ultra-mega saturat de reluarile de la tv (nu ca m-as uita foarte mult la tv)… o sa duc dorul traficului mai lejer, dar asta e! Cine le poate avea pe toate?!

Si daca n-o sa am eu un sfarsit de ianuarie si o luna februarie… de nici n-o sa stiu cand si unde s-au dus… ei, numai sa vedeti!

Despre oameni deosebiti

In cei 34 de ani pe care ii detin cu mandrie mi s-a intamplat de multe ori sa alerg dupa prieteni… la figurat, fireste! :) Am vrut ca oamenii sa ma placa, am incercat sa ma schimb astfel incat cei populari sa ma accepte… uitandu-ma in urma acum imi dau seama ca am fost chiar ridicola sau prea insistenta cautand confirmari sau atentie, cateodata o simpla invitatie in oras sau o vorba care sa demonstreze ca si eu contez. Stiu, nesiguranta, vulnerabilitate, diverse goluri de umplut… faze ale drumului spre maturitate si spre capacitatea de a intelege natura proprie si pe a celorlalti si de a le lua ca atare.

N-am scapat nici acum de tot de obiceiul asta… cu alergatul vreau sa spun. Desi acum am alte prioritati, iar timp spre deloc. Am tot avut si am in continuare nevoie de ajutor pentru diverse si am mai avut nevoie de intelegere – pentru ca am fost obosita, pentru ca nu am mai fost pe faza, pentru ca nu am mai avut rabdare… tot felul. Si, surpriza sau nu, oamenii care au fost dispusi sa imi ramana alaturi au fost foarte putini. Pentru ca, probabil, asa se intampla in general – lista prietenilor se tot modifica, oamenii vin si pleaca, iar cei constanti se pot numara pe degetele de la maini.

Concluzia ar fi ca, atunci cand alergi si fortezi lucrurile, firul care te leaga e foarte subtire… si se poate rupe instant si din te miri ce! Lucrurile trebuie sa vina de la sine, iar prietenia adevarata se construieste si se consolideaza in timp… care timp poate fi mai scurt sau mai lung in functie de compatibilitati. Si ma tot invart in jurul cozii si nu mai ajung la ceea ce voiam de fapt.

Am consolidat in 5 ani o prietenie fara nici un fel de efort. Nu pentru ca nu as fi vrut sa imi dau interesul, ci pentru ca mi-a fost usor – usor sa comunic, usor sa cer, usor sa dau, usor sa inteleg, usor sa imi placa, usor sa ma potrivesc si sa pic pe aceeasi lungime de unda, usor sa simt o familie mai mult decat o stransa prietenie. Si cred ca de fapt ar trebui sa folosesc pluralul pentru ca e o vorba de o prietenie intre cupluri, cu un copil la mijloc pe post de liant puternic, daca mai era nevoie de unul, o prietenie cu niste oameni minunati, unici, care stiu sa fie aproape fara sa fie niciodata o povara, care sunt de fapt mereu aproape, discret, dar cu orice – o vorba buna, un sfat, simpla prezenta si multe altele. De incredere nu mai vorbesc! Sau de bunavointa de a ne include mereu in planuri, de a impartasi totul, de interesul zilnic despre ceea ce facem si cum ne simtim, de confidente… Ce-as putea sa vreau mai mult?

As putea sa spun in schimb multe despre cum sunt. Ceea ce mi se pare insa relevant pentru ziua de azi e ca nu am vazut niciodata doi oameni care sa se potriveasca mai bine. In 5 ani si ceva nu i-am vazut si nu i-am auzit niciodata certandu-se, nici macar ignorandu-se sau tragand in directii diferite. O echipa perfecta, sudata prin respect, bun simt, capacitate de a asculta, implicare, atentie la detalii, daruire, acceptare reciproca, redescoperire continua si reinventare printr-o permanenta cautare de lucruri noi, inedite, prin surprize sau mici/mari cadouri facute fara alt motiv neaparat decat acela al unei iubiri sincere. Un model demn de toata admiratia… mai greu de urmat! :) Si nu le doresc azi, la aniversarea lor, ca si in fiecare zi de fapt, decat multi ani la fel de fericiti si de impliniti impreuna si sa continue sa fie inspiratie pentru cei care au ochi sa vada si sa aprecieze!

Din permanenta operatiune casa

Apropos de lucruri simple care pot schimba o stare de spirit… sau de ideea aceea de a gasi bucurie si incantare in maruntisuri… Am cumparat azi faianta si gresie pentru una dintre bai, cea a copiiilor cum ii mai zic eu. Nu am mai fost de multa vreme asa incantata de un lucru achizitionat… unul mai complex mai precis. Si nici asa sigura ca e exact ceea ce voiam n-am mai fost de o buna bucata de timp. Adica mi-a ramas sufletul la ea de cum am vazut-o, ba chiar am avut emotii de ieri pana azi ca nu o mai gasesc!

M-am obisnuit sa fac compromisuri, sa accept ce se poate, am obosit din cauza prea multor lucruri de realizat si a prea multor detalii de stabilit, incat am ajuns sa le iau pe toate cum se nimeresc si sa nu ma mai implic prea mult. Si dintr-o data nu a mai fost suficient sa fie ok, mi s-a pus pata sa fie super! Super din punctul meu de vedere, pentru gustul meu. Macar in anumite aspecte, cele vizibile si care fac diferenta, sa fac alegeri cu care sa fiu multumita pe o mai lunga perioada. E adevarat ca si bugetul prevazut pentru actiunea asta a fost cu mult depasit (prin urmare in loc de gresie si faianta pentru 2 bai am luat doar pentru una), dar cred ca merita efortul… si spargerea fondului de urgenta. Pentru ca, asa cum spune cineva important, nu spun cine – persoana marcanta, prefer putin si cu icre, decat mult si doar cu ceapa! :) Si daca tot e de munca si de investit (si bani, si timp, si suflet), macar sa stim pentru ce ne zbatem! Si pana la urma... a fost sa fie, pentru ca altfel nu as fi dat peste ea intamplator.

Abia astept sa vad cum va iesi baia asta in ansamblu la sfarsit! Cine zice ca o simpla baie, ba si mica pe deasupra, nu poate fi un enorm motiv de satisfactie?!   

Perlutze...

… de la un pui de om. Care a evoluat enorm de 1 an si jumatate, de la etapa cand ne amuza teribil cu singura fraza “Licu-licu-licu!”. Si care inca nu-l poate spune pe “r”, ca mai toti copiii, prin urmare declarand apasat, in fata cui considera ea ca e cazul, ca o cheama Alina-Malia… de parca prenumele ei nu a creat si asa destule confuzii printre diversi adulti.

Cuvinte stie multe. Sunt necesare insa cateva zile de initiere pentru ca cineva din afara casei sa le inteleaga pe toate. Iar eu inca ma bucur ca le chinezareste pe multe dintre ele, pentru ca asta nu o face decat sa fie caraghioasa si amuzanta. Adica “plapa” e deja marca inregistrata, “pototamu’” nu mai conteaza cum e pronuntat atata vreme cat copilul identifica animalul cu pricina, si la suparare si in momente de criza cei/cele care nu dau niciodata gres sunt “fucuitii” sau “celalele”… desi ea sustine sus si tare ca cel mai mult ii place “ciobica”... sau "canatzii", desi asta nu e neaparat ceva de bine! In plus, nu stiu daca isi da ea foarte bine seama cum se cheama cand merge la copii, dar stie ca fetita cu fundita merge la “gaganitza” sa se faca neaparat “dotolitza”, mai stie ca “lupu’ cel lau sta in padule”, ca “toalea” e rea si o sperie daca e “intunelec”, ca pe "balalina" din desenele preferate o cheama Sonia, ca "silena" are parul rosu ca mami (constatarea ei!)... si incepe sa faca diferenta intre “leagunu’”, “balansoal” si “topugan”, mai ales pentru ca nu ii plac toate si alege cu grija pe care il foloseste si pe care nici vorba. 

Ca orice om in toara regula, pune intrebari, are si raspunsuri cand e intrebata, are argumente, face si povesti… vorbeste foarte mult si zau daca stiu de unde mosteneste acest aspect! De pilda tati nu primeste pufuleti pentru ca nu e “tuminte… melge tale cu masina”, la sugestia “Fii atenta!” replica e “Fiu!”, iar burtica o doare, mai mereu in cazurile in care zice ea ca o doare si nu atunci cand incearca sa obtina ceva prin santaj, pentru ca a mancat mult… si mai nou “patite”… desi rar mananca mai mult de una, si aia fara gem sau alte umpluturi. 

As vrea cumva sa inregistrez fiecare perlutza pe care o lanseaza… si de fapt de multe ori imi doresc ca ea pur si simplu sa nu mai creasca. Are asa o inocenta si o bucurie in a invata lucruri si a le povesti apoi, in a pune intrebari si a se juca cu orice si oricand, nedandu-ti alta sansa decat sa te molipsesti si sa ii raspunzi in ton - strambandu-te, tavalindu-te pe jos, prefacandu-te ca te ascunzi sau ca te sperii. E posibil ca, pe masura ce creste, calitatile sa i se amplifice si sa o vad si mai stralucitoare decat e acum. As vrea doar sa mai bata un pic pasul pe loc sa ma bucur mai mult de fiecare etapa. Nu stiu insa sa fi gasit cineva butonul acela magic prin care timpul poate fi oprit in loc. Fir-ar sa fie!  

Vacanta

Am fost plecati 4 zile pe post de concediu. Nu mai mult! Nu in Grecia, Turcia, Bulgaria sau pe unde s-o mai fi plimband lumea vara spre mare. N-am fost nici macar la marea noastra pentru ca nu am cautat aglomeratie si n-am considerat ca acolo ar fi musai ceva de bifat. Am fost undeva la munte, intr-un loc deja cunoscut… pentru ca n-am incercat sa experimentam, n-am plecat doar de dragul de a pleca, am cautat doar cateva zile de relaxare in 3… sau 4, dupa cum am mai putea numara.  

Si a fost foarte bine! Avem si dovezi, dar nu cred ca e cazul sa pun 200 de poze pe FB sa vada lumea ce-am mancat, unde-am dormit sau cu ce ne mai mandrim. E adevarat ca pentru noi e un an de sacrificiu. Realizarile sunt de alta natura si au cam scos din calcul un concediu cum faceam pe vremuri. Dar a fost o alegere pe care am facut-o si suntem multumiti si impacati cu ea. Sa nu mai spun ca probabil si anul viitor va fi cam de aceeasi natura dintr-un motiv si mai bine intemeiat!  

Ceea ce vreau sa spun e ca, la urma urmei, nu trebuie neaparat sa strabati sute de kilometri sau sa mergi in locuri faimoase ca sa simti o vacanta. E foarte frumos si benefic sa calatoresti, intr-adevar… si sunt pro vazut cat mai multe locatii inedite si total impotriva mersului la gramada unde merge toata lumea. Vacantele mele de suflet vor ramane mereu acelea in care am luat orase intregi la picior… de fapt una cu stat doar cu burta la soare nu cred ca am avut decat o data. Dar vacanta e o stare de spirit. Si poate fi compusa uneori din a face pur si simplu lucruri pe care altfel nu mai apuci sa le faci, din a pune anumite chestiuni in ordine, din a reflecta, a avea timp de gandire pentru decizii cumpatate… sau pur si simplu din a dormi mai mult, a fi mai putin stresat, din a lua viata mai usor si a mai prioritiza un pic tot ce vine de-a valma. E ok sa-ti iei poate doar ragazul de care ai nevoie sa te mai detasezi de fapte si oameni, sa cantaresti si sa iti dai seama de ceea ce conteaza cu adevarat. Am avut si am inca o vacanta reusita din aceste ultime puncte de vedere!  
 

Ganduri pe plus

Cred ca de multe ori ne pierdem timpul cautand explicatii, despicand firul in 4, punandu-ne in situatia altora pentru a-i intelege mai bine, lamentandu-ne si asa, in graba de a judeca prea mult, pierdem si esentialul, uitam sa traim cu adevarat si sa ne bucuram de ceea ce mi se ofera.

De ce sa ne vaitam cat de urata este ziua de luni (nu am inteles niciodata ce are lumea in general cu aceasta zi si de ce este atat de ponegrita) cand putem sa ne bucuram de o noua saptamana, cand putem sa facem ceva deosebit in aceasta zi astfel incat sa o marcam si sa ii dam o alta forma si o alta culoare care sa o scoata din the black list?

De ce sa ne uitam cu incrancenare la prognoza meteo in loc sa ne lasam surprinsi si sa dansam in ploaie daca ni se iveste ocazia?

De ce sa ne lamentam ca nu avem cel mai mare salariu din companie cand lucrurile cu adevarat de pret nu pot fi exprimate in nicio moneda?

De ce sa ne intrebam la nesfarsit de ce anumite persoane nu mai sunt aproape de sufletul nostru si cu ce am gresit fata de o anume relatie care a ajuns in ice age, in loc sa ne bucuram de ceilalti care ne inconjoara si care ne ofera confort si echilibru fara sa ceara nimic in schimb?

De ce sa ne preocupam doar sa aratam bine cand putem sa oferim aceeasi grija si sufletului pe care il gazduim?

De ce sa regretam ca nu am spus cuiva drag cat tinem la el, la momentul potrivit, cand putem sa il sufocam cu dragostea si atentia noastra zi de zi, ceas de ceas?

Eu va invit, asa cum fac mereu de cand sunt in epoca Zen (whatever that means :D), sa va bucurati de ce aveti, cat aveti si sa pretuiti fiecare clipa, fiecare om, fiecare gest.

Am gasit astazi un citat care mi-a placut teribil si m-am gandit sa mi-l insusesc si sa vi-l impartasesc si voua, ca cine stie, poate este molipsitor:

“Da sansa fiecarei zile sa fie cea mai frumoasa din viata ta. – Mark Twain.

Idei de mic dejun: Akoori with a twist

Vara, se stie, nu ma omor cu gatitul, din gratar si salata nu ma scoti. Cu toate astea micul dejun de week-end ramane un rasfat. 

Si pentru ca ieri am vazut la televizor o reteta de omleta indiana (parsi mai exact) numita akoori, m-am gandit sa o incerc dar with a twist, adica adaptandu-ma ingredientelor pe care le aveam in casa si adaugand astfel o amprenta personala.

Daca vrei altceva de la o simpla omleta, daca ai pofta de arome si gusturi indepartate care sa te poarte cu gandul spre Asia si nici nu vrei sa petreci prea mult timp in bucatarie, akoori este recomandarea perfecta. Poate inlocui cu succes si un pranz la nevoie.

Sa va spun cum am procedat eu spre deosebire de reteta Ninei Wadia. 

Am calit o ceapa de apa (rosie) mica, taiata marunt, intr-o lingura de ulei de masline. Am adaugat apoi 2 catei de usturoi taiati in bucati foarte mici, am adaugat cateva seminte de chimen, un praf de turmeric si unul de garam masala si ceva ardei iute uscat. Am taiat in bucatele mici o rosie mare si am adaugat-o si pe aceasta. Intre timp am batut 3 oua cu sare, piper si 2 linguri de lapte batut.
Dupa ce rosia a devenit moale si s-a imprietenit cu restul ingredientelor, am adaugat si ouale. Am amestecat mult si bine si la final am consolidat aromele cu niste marar proaspat.
Am prajit niste paine cu secara pe care am uns-o cu unt cu verdeata si usturoi si peste aceasta nebunie am asezat omleta.

Se poate manca asa sau, pentru un plus de gust se poate adauga sos picant sau chiar mustar.

Enjoy!

Fara cuvinte...

Olimpiada dezamagirilor

Inca sub efectul concursului de gimnastica! Dar nu ma rezum la el. Am privit fascinata ceremonia de deschidere, am fost entuziasmata de ceea ce se pregatea... realista cu privire la sansele noastre, am zis ca olimpiada asta e un eveniment pe cinste. Acum nu mai sunt deloc de aceeasi parere. Si nu pentru ca am pierdut noi foarte mult si foarte multe. Pentru ca am si gresit destul. Dar parca niciodata vreo olimpiada nu mi-a ridicat atatea semne de intrebare.

Am mai spus ca ma oftic foarte usor. Dar acum nu e vorba de asta. Sunt doar dezamagita. Nu de rezultatele noastre. Oamenii astia chiar au muncit si s-au pregatit, uneori in conditii destul de grele, au sacrificat numai ei stiu cate si au incercat. Merita respect si sustinere. Acolo unde au existat insa arbitrii au si fost foarte mult nedreptatiti. Si nu cred ca mi se pare doar mie. Nu vorbesc neaparat de romani, desi clar la ei am observat cel mai usor, dar exista inca, si probabil va continua sa existe, complexul celui mic caruia nu i se da nici o sansa exact pentru ca este mic si trebuie sa isi vada lungul nasului. Au fost intamplari de genul asta si subiectivismul nu va disparea in veci atata vreme cat sunt oameni implicati. Dar parca de data asta totul a fost facut fara perdea. Prea multe rasturnari de situatie, prea multe rezultate intoarse in favoarea celor care stiu cum se fac cartile, prea multe note umflate, cum se spune, doar pentru unii, si prea aspru taxati cei care sub nici o forma nu trebuie sa castige.

Daca nici in sport nu mai exista fair-play, nu stiu unde ar putea sa mai existe! Si e pacat de munca si anii de asteptare si rabdare ai unor oameni foarte constiinciosi si disciplinati. Noi spunem ca era normal sa mai castige si ai nostri, ei probabil vor totul... ca de-asta sunt acolo unde sunt. Mie una insa nu mi-ar intra deloc bine un rezultat partinitor si contestat. Pe mine nu m-ar bucura pe deplin sa iau locul altcuiva fara sa fiu convinsa ca mi se cuvine. Dar, zic din nou, probabil ca orgoliile unora si mentalitatea in care au fost crescuti, ii fac sa creada ca, indiferent ce s-ar intampla, locul lor e doar sus si nimeni si nimic n-ar trebui sa ii doboare. Nu e rau sa iti doresti si nu e gresit sa fii doar acolo. Imi displac insa in totalitate lingusitorii si slugile care ii lasa si ii incurajeaza pe oamenii astia sa creasa ca lumea e la picioarele lor.

Mi s-a taiat orice pofta de a urmari orice proba! :(  

Concurs de fotografie de strada

Cand omul nu are ce face, mai trage o poza sau se mai inscrie la cate un concurs .

Asa si eu, m-am regasit in tematica propusa de cei de la Asociatia "Bucurestiul meu drag" care vor sa aduca astfel un omagiu Zilei fotografiei de strada prin crearea unei expozitii pentru care concureaza pasionatii de fotografie. 

Daca va plac alegerile si creatiile mele asteptam Like -uri pe Facebook ;) si de ce nu, comentarii (+/-) pe blog la acest post :D

http://www.streetphotography.ro/index.php/concurs2/cat-concurs/bike-n-flowers-373

http://www.streetphotography.ro/index.php/concurs2/cat-concurs/podul-cu-lanturi-375

http://www.streetphotography.ro/index.php/concurs2/cat-concurs/peaking-374

Great family week-end!

Nu este prima oara si cu siguranta nu va fi nici ultima cand o sa vorbesc despre frumoasa mea familie. Nu ca-s ai mei, dar sunt oameni tare buni si frumosi si merita sa li se spuna acest lucru in gura mare :) .

Ai mei au o traditie pe care am preluat-o si eu, intai inconstient, apoi mi-am dat seama ca de fapt actionam intr-un anume fel pentru ca asa invatasem, tacit, de la ei (si tare-s mandra de asta). 

Traditia presupune ca fiecare aniversare a casatoriei lor sa ii gaseasca sarbatorind intr-un loc frumos si niciodata acasa. 

Cum evenimentul a avut loc intr-o zi de vara, de multe ori aceasta sarbatorire coincide cu concediul, deci la fix. Alteori, daca nu se intampla asa, trebuie sa te mai folosesti si de tertipuri si subterfugii ca sa faci ca evenimentul sa nu treaca neobservat. Asa a fost si anul acesta, cand toti (cum sa lipseasca martie din post = noi?) am complotat sa ii facem mamei o surpriza! A aflat pe ultima suta de metri ca isi vor sarbatori ziua undeva mai departe de casa, dar atat. Destinatia exacta si faptul ca noi, copiii, vom fi acolo au fost cireasa de pe tort! Si ce surpriza mai mare poti primi dupa 35 de ani de casatorie daca nu cea de a avea familia si prietenii apropiati in jurul tau? 

Locatia, un han din Danes, pe langa Sighisoara, Romania. 

Si ne-am distrat, am sarbatorit, am respirat aerul curat, am jucat badminton, am mangaiat animalele de la han, am facut jogging si unii, mai viteji :D , au si calarit! 

Si pentru ca la Sighisoara era Festivalul medieval am dat o fuga si acolo ca sa schimbam peisajul. La intoarcere, drumul spre casa l-am facut pe Transfagarasan, o alta premiera pentru noi doi cel putin si o incantare vizuala greu de descris. 

Evident asteptam urmatoarea iesire, cu ocazie sau fara! Pana atunci iata si dovezile: