La cirese

De cand ma stiu am iubit ciresele. Si asta cred ca se datoreaza, in mare parte, faptului ca multi ani, copil fiind, am crescut la umbra a 4 ciresi uriasi in curtea bunicilor. (Cred ca uriasi mi se pareau mie atunci pentru ca aveam nevoie de mari eforturi sa ma pot urca in ei.) Erau ciresi de mai… asa li se spunea… desi, din cate imi aduc eu aminte, se coceau pe la inceputul lui iunie. Dar probabil erau de mai pentru ca incepeam sa mananc din ei inca de cand de-abia daca aparea putin rosu crud pe bietele cirese.
Mai e nevoie sa spun ca erau cele mai bune cirese din lume? Daca aveam cirese, nu mai aveam nevoie de alta mancare intr-o zi. Cu alte cuvinte la mine se aplica din plin expresia aia cu ciresul copt. Asteptam cu sufletul la gura sa le vina vremea si mi se intampla si acum sa imi aduc aminte ce frumoasa era gradina cand florile albe le cuprindeau coroanele, semn ca avea sa fie un an rodnic. Nu erau bune in dulceata, nici in compot. Erau bune mancate direct din copac, uneori chiar pe nespalate. (Nerecomandat bineinteles minorilor!)
Dintr-un motiv sau altul au disparut ciresii aia unul cate unul. Dar mi-au ramas foarte bine intimpariti in suflet si in minte. Nu aveam pe vremea aceea mai nimic din jucariile pe care le au copiii din ziua de azi, dar ce n-as da sa ii pot avea inapoi! Si zilele in care ma jucam la umbra lor fara nici o grija pe lume. Sa mai spun ca am cumparat de curand un kilogram de cirese cu 20 de lei si ca gustul lor aducea a orice plastic, numai a cireasa nu? Cred ca tocmai mi-am dat seama ca mai am un mic obiectiv in viata – copilul meu (sau copiii mei daca o sa mai am si altii) va avea macar un cires in care sa se poata urca si din care sa poata sa manance cirese adevarate. Asta e un fel de promisiune!