Acum vreo 3 luni ziceam ceva de un nasuc cat o aluna. Ma jucam de-a portretele sau... de-a ghicitul. (Chiar m-am facut singura curioasa daca o sa am dreptate sau nu.) Ei bine, portretul a devenit realitate. Domnisorica din povestea mea a venit pe lume. Zgomotoasa si in miez de noapte. O figura in cam toate sensurile cuvantului. Intrebarea care se pune ar fi: am nimerit sau nu atunci cele cateva trasaturi? Nu pot sa ma pronunt inca. Adica oficial nu ni s-a facut deocamdata cunostinta. Stiu ca si-a facut intrarea, am vazut chiar vreo 2 poze... cam cetoase si deloc elocvente. Stiu doar ca acum chiar exista. Ea in schimb normal ca habar n-are... nici ca exista, nici ca i se intampla ceva sau ca marcheaza deja o multime de vieti. E super tare sa te adore lumea si tu sa nu stii decat sa dormi... sau poate sa te gandesti cam de cand sa incepi sa-ti bagi degetelul in gura... sau pe cine sa strigi mai intai, pe mami sau pe tati.
Chiar ma gandeam ce inseamna sa fii mami sau tati. Privind asa din afara am avut senzatii contradictorii. Cred ca e un ceva unic, dar in acelasi timp probabil ca nu sant nici macar pe-aproape. Daca titularii de drept nu pot descrie, ar fi chiar aiurea sa imi treaca prin cap sa incerc eu. E insa un sentiment placut sa stii ca se mai intampla si miracole, ca un bot de fata de 2 kilograme si ceva poate sa aduca tone de bucurie. Mi-a placut trairea asta, desi, daca as incerca sa o conturez cumva, poate ar parea un pic si trista.
Mi-aduce aminte de prajitura cu esenta de fistic. Bunica mea facea cele mai bune prajituri - multe, speciale, de tot felul - prajitura cu smantana, rulorile cu nuca, alba-ca-zapada si inca nu mai stiu cate. Cateva dintre ele le-am mai incercat si in alte parti, gustul poate ca era asemanator. Dar nu si prajitura cu esenta de fistic. Facuta pe o forma speciala, cu o aroma care nu se compara cu nimic altceva, era de neegalat. Nu am mai mincat de ani de zile. Cateodata ma gandesc ca nici nu ii mai stiu gustul. Dar mi se intampla sa merg pe strada si ceva sa imi aduca aminte de mirosul ala... e ca nici un altul si il am bine imprimat undeva pe suflet. Poate ca nici n-o sa mai mananc vreodata. Reteta as putea s-o dobandesc, dar mainile mele nu ar fi in stare sa creeze aceeasi minune. Pentru ca unele lucruri chiar sant unice pe lumea asta. Si bebele asta e... si il iubesc cumva desi nu il pot percepe in adevaratul sens si in toate felurile. E undeva in suflet si in minte... ca prajitura cu esenta de fistic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu