Calator prin orasul meu

Sambata a fost o zi mai deosebita decat celelalte. Cum am fost cam de capul meu a trebuit sa ma adaptez situatiei si sa bifez tot ce era pe lista din ziua respectiva si care nu suferea amanare.
Dupa ce am ridicat casa cu josu-n sus, ca doar sunt fata mamei mele si nu ma pot dezminti in niciun week-end de la asta, am plecat agale catre statia lui 133. Surprinzator pentru o zi de sambata, nu a trebuit sa astept prea mult, m-am urcat, am validat portofelul electronic si m-am asezat pe unul din multele locuri libere.
A fost o senzatie foarte placuta pentru ca am avut impresia ca ma aflu intr-o calatorie, unde explorez un oras nou, unde fiecare om si fiecare metru patrat merita sa fie studiati cu atentie.
Intrebandu-ma daca totusi vreun excursionist strain ar merge vreodata cu 133-ul, am incercat sa ma pun in pielea sa si sa privesc obiectiv tot ce ma inconjura. Un autobuz care arata bine, dotat cu camera de supraveghere, cu un sofer imbracat corect (mi-am amintit de Amsterdam unde erau imbracati in uniforma), cu un monitor unde puteai vedea unde te afli si ce statie urmeaza si unde din timp in timp rulau imagini cu animale (nu tocmai autohtone, precum zebrele de exemplu) pe un fond muzical demn de suit pe pereti de monotonie. Putine geamuri deschise, desi era destul de cald. Oameni de toate felurile.
De-a lungul statiilor parcurse am observat case darapanate, gunoi pe strazi, dar si flori si copii veseli. Contraste deci. Am ajuns in zona Piata Romana, pe care nu o mai frecventasem de multa vreme. Am fost usor dezamagita sa observ doi copilasi – baietel si fetita de vreo 10 ani – care savurau cu nesat cate o saorma imensa. Si am mai fost dezamagita sa vad cozi la magazinul Fornetti si la fast-food-urile din zona, cozi formate din tineri, poate prea tineri ca sa se indoape cu astfel de ”mancare”.
Am coborat pe Dacia la Academia Romana si am luat-o pe Calea Victoriei. Curtea Academiei era plina de flori si o incantare pentru toate simturile. Oare de ce a trebuit sa puna geamuri de termopan cu cadru alb de aluminiu la o cladire atat de frumoasa? Am trecut si pe langa parcul Nicolae Iorga, frumos si infloritor si pe langa palatul Ghica-Gradisteanu, unde mi-am inceput stagiatura.
Uimire, in apropiere de Casa Vernescu trotuarul dispare subit si daca vrei sa mergi tot inainte trebuie sa te rogi sa nu treaca vreun Ferrari nervos ca cel cu care m-am intalnit eu.
Am ajuns la destinatie, trecand pe langa un grup de copii care imparteau o portocala fara sa se jeneze ca o parte din coji ajunsesera pe jos.
Victorioasa pentru ca ridicasem ce comandasem de o saptamana, am pornit inapoi spre 133 pe care l-am gasit de data asta extrem de aglomerat si obositor. Un domn in varsta a insistat sa imi ofere locul de langa el care nu era ocupat in ciuda aglometatiei. La statia Foisor ne-am uitat amandoi, oripilati, la o mama suprapoderala care, alaturi de fiul sau de vreo 5 ani, terminase de mancat o merdenea. Vecinul meu de calatorie ma sfatui cu aceasta ocazie sa nu ma ingras niciodata in halul asta, ca ”tare nu este frumos”!
Am ajuns inapoi de unde plecasem si mi-am facut drum catre Mega Image sa mai fac cateva cumparaturi. Incarcata ca o furnica am ajuns acasa si am inceput sa reflectez la calatoria prin capitala.
Inca ma mai intreb ce ar simti un calator adevarat pentru ca pe mine ma incearca sentimente contrarii dintre care domina toleranta pentru ca deja m-am obisnuit cu ideea ca noi romanii nu ne mai facem bine prea curand. Despre noi ca natie mi-a cam pierit speranta marturisesc, dar eu ca individ si cetatean incerc sa fac tot posibilul ca orasul in care locuiesc sa il tratez ca pe o capitala europeana care merita respectul meu.
Si acum, spune-mi tu ce faci in privinta asta?