Mi-am dat seama ca Arina e printre putinii copii care spune
“mamaie” si nu “bunica”. Copii pe care ii aud eu cel putin. Asa am invatat-o.
Pe vremea cand eram eu mica (pe vremea mea, maica!), “mamaie” era mai de la
tara asa, bunica era a copiilor de oras. De fapt cred ca si acum e cam la fel. Si
cum eu am stat foarte mult la tara in frageda pruncie… si de fapt per total
numar de zile adunate din viata mea… Si cum fetele mele stau in prezent la
tara… Suntem taranci, nu? :)
Ideea e ca mie mi s-a parut mereu ca “bunica” e un termen
mai rece, mai formal. O fi, nu contest, chestiune de obisnuinta. Fiecare
persoana e apropiata pana la urma de lucrurile familiare, de cele pe care le
foloseste atat de des incat ii intra in reflex. Eu nu le-am strigat niciodata
pe-ale mele “bunico”. Pentru mine au fost “mamaie”, atat bunicile, cat si
strabunicile (am avut 2 strabunici de care m-am bucurat – una pana la 8-9 ani,
daca imi aduc bine aminte, si una pana la 23). Si nu mi s-a parut niciodata ca
ar suna mai urat sau ca le-as declasa. Dimpotriva! Pentru mine au insemnat si
inseamna in continuare enorm, fie ca imi aduc aminte de ele cu mare drag, fie ca
merg cu fetele in vizita. Pentru ca, si pentru Arina cel putin (deocamdata doar
ea vorbeste) mamaia mea e tot mamaie. Si suna tare bine din guritza ei cuvantul
asta. :)
Nu stiu de unde si pana unde postarea asta. E o chestiune la
care mi-a venit pur si simplu sa ma gandesc. Si e faptul ca, in perioada asta,
inainte de Paste, mereu am asteptat cu nerabdare sa ajung acolo, in universal mamaitelor
mele. Nu am petrecut niciodata, in 34 de ani, Pastele in alta parte. Si n-o s-o
fac nici in anul nr. 35. Pentru ca acolo e o parte din fiinta si din sufletul
meu. Si, pana la urma, fiecare “mamaie” a mea e o parte din ceea ce sunt eu
azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu