In spital se da trezirea la 6. Cu tratamente, cu facut
toaleta… plus schimburile de tura care dau nastere la agitatie. Nu e loc de
dormit sau de odihna, si oricum, in ziua nr. 2, durerile sunt undeva la apogeu.
Pentru ca trebuie sa te ridici, trebuie sa faci primii pasi, trebuie sa treci
peste ameteli, peste senzatia ca lucruri ti se pot rupe in interior la cea mai
mica miscare… Si in acelasi timp ti se repeta ca doar miscarea te poate ajuta,
ca mersul te ajuta sa revii mai repede la normal si zau ca te-ai misca, dar in
ziua asta a 2-a eu una am simtit ca o sa raman cocosata pe viata, ca n-o sa mai
pot sta dreapta in veci, ca o sa ajung sa merg cu nasul in podea, cu o mana in
sold si cu una sustinindu-mi burta.
Dar adevarul asta e pana la urma… prima zi de miscare e
cumplita, apoi incepi sa te simti din ce in ce mai bine. Avantajul faptului ca
te misti in spital e ca o poti face dupa o considerabila portie de calmante. Pe
mancare nu te prea poti baza – iaurt, branza de vaci si o supa ultra-chioara,
fara sare… fara gust de fapt. Doar amagire, nu si surse de energie.
Un alt plus a fost programul de vizite generos. Mai vine
cineva sa iti ridice moralul, mai te ajuta altcineva sa faci un traseu complet
de plimbare pe culoare fara sa risti sa te asezi pe jos la jumatatea drumului…
si tot cu agitatie trece timpul mai repede… plus ca bebe vine in vizita mai des
si toata lumea e extaziata de cat de frumos e, cel mai frumos dintre toti cei
de acolo, si se fac comparatii, se emit pareri cum ca tenul e al lui mami si
ochii ai lui tati… si tot asa! Vrei acasa si, daca ai colega de camera, ai
toate sansele sa vrei si mai tare acasa… Iar peste noapte ai optiunea sa dormi si
sa lasi asistentele sa se ocupe de bebe, dar nu prea iti vine pentru ca, daca
mergi acasa si nu esti convinsa ca te descurci, ca te-ai obisnuit cat de cat cu
el, ca esti pe drumul cel bun cu mesele, ca ai pus suficiente intrebari (si nu
va ganditi ca la al doilea copil e altfel sau sunt mai putine griji si mai
putine temeri)… hm!! Pentru o obsedata de control ca mine lipsa somnului e
preferabila unei pregatiri insuficiente.
Si slava Domnului ca inca o zi care trece inseamna un pas
urias spre a fi mai bine din toate punctele de vedere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu