In aceeasi nota...

Sunt atat de obosita, incat ma dor toate oasele si oscioarele… adica aproape ca il simt si pe cel mai mic pe care il am in dotare, fie ca stau in picioare sau pe scaun. Problemele de concentrare se subinteleg si, in plus, ficatul meu (sau cel putin asa cred eu ca el ar fi vinovat) ma tot preseaza sa ii dau dulce… si iar dulce… si iar dulce! Dar nici un dulce la indemana parca nu ma mai reanimeaza. Si e si week-end si tot nu stau, iar raceala, capatata de vreo saptamana si ceva, ma face sa mananc... pentru ca mancatul ma ajuta sa uit de usturimea din gat. Asta ca sa stiti de ce, cu munca multa si probleme de sanatate, unii se ingrasa.

Sunt atat de obosita, incat nici n-as mai vrea sa dorm. Macar stiu ca acum functionez pe o anumita viteza si apoi, daca intrerup fluxul, poate n-o sa pot s-o mai iau din nou de la capat. Lipsa somnului se trateaza cu lipsa de somn… de ce mi-o fi intrat mie asta in cap?!

Sunt atat de obosita, incat nu pot gandi legat (coerent adica), nu pot exprima sau urmari fraze pana la capat (dar inca mai percep fetele nedumerite din jur), nu pot reciti ceea ce scriu , deci nu raspund de eventuale greseli de forma sau fond… intr-un cuvant (sau mai multe), mai ca mi-as da palme in mod repetat pe post de refresh.

Daca suna ca si cum ma plang, nu e asa! Pana la urma e un ritm autoimpus pentru ca, desi am multe obligatii si responsabilitati, fac si multe actiuni extra. Mi-am dat seama ca nu am timp sa stau si sa astept sa mi se traiasca viata de la sine, fara mine. Si, daca nu fac lucrurile intr-alt fel, inseamna ca e tot o chestiune de alegere. Tot spun ca vreau sad au jos 3 kg, dar, daca nu reusesc asta, e pentru ca aleg sa mananc dulciuri pentru ca imi plac si ma fac sa ma simt bine. Tot spun ca renunt sa mai muncesc la anumite relatii si, daca tot incerc, inseamna ca pana la urma merita efortul. Tot spun ca adopt egoismul ca formula si, daca ma inmoi pe parcurs, inseamna ca nu ma caracterizeaza. Tot spun ca nu-mi mai cumpar pantofi, de exemplu, dar, daca tot m-am apucat, cum sa las treburile neterminate?! J

Tot spun ca imi aleg o zi in care sa ma odihnesc si atat. Daca tot aman, inseamna ca imi desemnez, fie si in subconstient, alte prioritati pentru ca, prin definitia mea ca persoana, prefer sa ma agit decat sa dorm, prefer sa ma stresez decat sa fiu indiferenta, prefer sa ma implic decat sa fiu pasiva, prefer sa stiu decat sa fiu ignoranta, prefer sa vreau pentru ca am incercat sa spun ca nu mai pot si n-a iesit nimic bun.

E drept ca uneori pic la propriu. In tinerete aveam o criza de-a mea (cu zacut in pat si dureri de cap si greata si alte din astea) o data la 2-3 ani. Acum vad ca le cam am o data la 2 luni. Dar nu le iau in seama atata vreme cat a 2-a zi sunt apta sa o iau de la capat. Uneori mai fac si crize de nervi. Fii-mea se uita, saraca nedumerita, al meu sot ma ignora... sau nu. Toate-s bune cand mergem mai departe.

M-am molipsit de la prietena mea foarte buna cu excel-urile si am ajuns la concluzia ca, de fapt, nu e deloc rau. Planific si organizez si, atat cat ma tin puterile, merg inainte la viteza maxima admisa de coduri (al familiei, al prieteniei, al varstei, al bunului simt, al educatiei, al posibilitatilor etc.) Mai spun uneori ca sunt foarte obosita, dar nu ma luati in seama. Oboseala, daca duce la lucruri constructive si la impacare sufleteasca, e binevenita! E si asta o jumatate plina de pahar.