Perlutze...

… de la un pui de om. Care a evoluat enorm de 1 an si jumatate, de la etapa cand ne amuza teribil cu singura fraza “Licu-licu-licu!”. Si care inca nu-l poate spune pe “r”, ca mai toti copiii, prin urmare declarand apasat, in fata cui considera ea ca e cazul, ca o cheama Alina-Malia… de parca prenumele ei nu a creat si asa destule confuzii printre diversi adulti.

Cuvinte stie multe. Sunt necesare insa cateva zile de initiere pentru ca cineva din afara casei sa le inteleaga pe toate. Iar eu inca ma bucur ca le chinezareste pe multe dintre ele, pentru ca asta nu o face decat sa fie caraghioasa si amuzanta. Adica “plapa” e deja marca inregistrata, “pototamu’” nu mai conteaza cum e pronuntat atata vreme cat copilul identifica animalul cu pricina, si la suparare si in momente de criza cei/cele care nu dau niciodata gres sunt “fucuitii” sau “celalele”… desi ea sustine sus si tare ca cel mai mult ii place “ciobica”... sau "canatzii", desi asta nu e neaparat ceva de bine! In plus, nu stiu daca isi da ea foarte bine seama cum se cheama cand merge la copii, dar stie ca fetita cu fundita merge la “gaganitza” sa se faca neaparat “dotolitza”, mai stie ca “lupu’ cel lau sta in padule”, ca “toalea” e rea si o sperie daca e “intunelec”, ca pe "balalina" din desenele preferate o cheama Sonia, ca "silena" are parul rosu ca mami (constatarea ei!)... si incepe sa faca diferenta intre “leagunu’”, “balansoal” si “topugan”, mai ales pentru ca nu ii plac toate si alege cu grija pe care il foloseste si pe care nici vorba. 

Ca orice om in toara regula, pune intrebari, are si raspunsuri cand e intrebata, are argumente, face si povesti… vorbeste foarte mult si zau daca stiu de unde mosteneste acest aspect! De pilda tati nu primeste pufuleti pentru ca nu e “tuminte… melge tale cu masina”, la sugestia “Fii atenta!” replica e “Fiu!”, iar burtica o doare, mai mereu in cazurile in care zice ea ca o doare si nu atunci cand incearca sa obtina ceva prin santaj, pentru ca a mancat mult… si mai nou “patite”… desi rar mananca mai mult de una, si aia fara gem sau alte umpluturi. 

As vrea cumva sa inregistrez fiecare perlutza pe care o lanseaza… si de fapt de multe ori imi doresc ca ea pur si simplu sa nu mai creasca. Are asa o inocenta si o bucurie in a invata lucruri si a le povesti apoi, in a pune intrebari si a se juca cu orice si oricand, nedandu-ti alta sansa decat sa te molipsesti si sa ii raspunzi in ton - strambandu-te, tavalindu-te pe jos, prefacandu-te ca te ascunzi sau ca te sperii. E posibil ca, pe masura ce creste, calitatile sa i se amplifice si sa o vad si mai stralucitoare decat e acum. As vrea doar sa mai bata un pic pasul pe loc sa ma bucur mai mult de fiecare etapa. Nu stiu insa sa fi gasit cineva butonul acela magic prin care timpul poate fi oprit in loc. Fir-ar sa fie!