Innobilla Adriana

Ce vreme incredibila are octombrie asta! Pe gustul si pentru sufletul meu. Si cred ca nu numai. Am avut eu ceva emotii legate de toamna asta, dar imi asum riscul sa declar acest octombrie prietenos, surazator, cu suflet bun, plin de viata… (Tare sper sa nu ma dezamageasca in partea a 2-a!) Oricum, ieri, azi si chiar cred ca si maine a fost, este si va fi sursa mea de optimism.
E drept ca ieri am plecat incruntata de la serviciu. “Incruntata” nu e tocmai cuvantul potrivit, dar nu vreau sa fiu dura si nu vreau nici sa folosesc un altul care sa intre in detalii. Am plecat ieri gandindu-ma doar ce norocosi sunt cei care iubesc ceea ce fac, cei care nu se gandesc cu groaza inca de seara la o noua zi de lucru, cei care nu isi machiaza pe fete in drumul spre serviciu lipsa de chef si plictisul si care nu gasesc ca singura motivatie e faptul ca e chiar musai sa castige un ban. E vorba de oamenii nascuti cu sau in stare sa isi dezvolte cel putin un dar aparte… dar nu cei pe care ii vedem la televizor. Oamenii de langa noi, cei care pot fascina din secunda in care intra intr-o camera, cei care au ceva de spus si o spun bine indiferent in ce forma, cei care fac diferenta. Dar ma abat prea mult de la drumul drept.
Ieri am plecat incruntata, cum spuneam… si nu pentru prima data. Mi s-a luminat fata un pic de la soarele de afara, dar am hotarat ca am nevoie si de altceva – de un lucru frumos. Si mi-am amintit de magazinasul acela de la Kogalniceanu in care am intrat acum cateva saptamani. Daca spun “magazinasul” e departe de mine gandul de a-i diminua importanta. Doar spatiul e relativ mic, dar e atat de plin de culoare incat intri si nu stii la ce sa te uiti mai intai. Nici nu mi-am amintit bine de el, ca parca picioarele mele au si luat-o la mers vioi. Aveam asa o senzatie ca de-abia astept sa ajung sa vad ce mai descopar interesant. Ups! N-am spus exact despre ce e vorba. Sunt tablouri, obiecte de mobilier sau decorative – arta pura si deosebita. Nu sunt critic de arta, nu am o parere profesionala, dar spun ceea ce spun pornind de la starea de entuziasm si incantare pe care incep sa o am atunci cand intru acolo. Mie una mi se pare ca obiectele acelea transmit foarte mult… si incerc sa ma explic. A existat de exemplu o zi in care am trecut pe-acolo si mi-a fost rusine sa intru… rusine pentru ca eu ma simteam prea incarcata de “cenusiu” si “mohorat” si mi se parea ca nu sunt demna de lucrurile frumoase care erau acolo.
Ieri am intrat cu pofta daca pot spune asa. Si apoi a urmat si surpriza sa gasesc acolo o persoana cunoscuta – una din perechile de maini care creeaza acele minunatii. Intalnirea a fost neasteptata, dar surpriza nu a fost deloc daca vorbesc de faptul ca in mod sigur mi-as fi inchipuit-o capabila de atata talent si imaginatie. Cred ca pentru mine cel putin, face parte din categoria oamenilor de care vorbeam mai sus. Si ma marcheaza intr-un fel pentru ca ii simt cumva bucuria omului care are norocul sa nu fie mediocru. Eu ma consider un om mediocru – nu am nici un talent, nu fac lucruri deosebite… nu ca as vrea sa ies in evidenta. Dar alta este stralucirea in ochii celui care creeaza si reuseste sa si exprime ceva prin ceea ce a creat.
M-am bucurat de 15 minute de conversatie intr-un spatiu care te incarca de energie si mi-am cumparat o masca. Cred ca am privit-o de cateva zeci de ori numai aseara, iar acum mi se pare suficient de interesant numai gandul ca trebuie sa ii gasesc locul potrivit, sa am grija sa o pun cum trebuie in valoare. Si simt nevoia sa vorbesc despre experienta mea. Pentru ca, in capul meu, masca asta are o poveste – Innobilla Adriana.

PS
Merita sa ii faceti o vizita! http://www.innobilla.com/index.php